sâmbătă, 26 februarie 2011

Un sos cât să încălţăm o vită

M-am obişnuit ca, odată intrată în bucătărie, să nu mă calce nimeni pe bombeu şi să nu am concurenţă printre tigăi şi borcane. Rar accept pe careva să preia conducerea centrului de politici strategice al burţilor familiei. Şi totuşi, când o fac, am un motiv cât se poate de bun. De data asta, şi foarte mare. Cam cu un cap şi cu ceva kilograme mai mare decât mine. Tadaaaaaaam!! Da, capul familiei s-a apucat de gătit...
De data asta, marele - la propriu - bucătar al familiei a comis un sos pentru o vită. Nu ştiu dacă era încălţată sau nu, dar ştiu că am încălţat-o noi cu o bunătate de sos cu miere, vin şi roşii uscate conservate în ulei. (În ecuaţia asta, "noi" rezultă din faptul că eu, personal, am contribuit la sos cu două prafuri de sare şi unul de cimbru.)
Totul a început simplu, cu o bucată de muşchi de vacă adus din piaţă pentru a fi fript, după o reţetă evident adaptată. Vreo două cepe tăiate mărunt, perpelite într-o lacrimă de ulei (am găsit expresia asta la Teodora şi mi-a plăcut la nebunie), un pic de miere, două roşii fără coajă, câteva jumătăţi de roşii uscate scoase din uleiul de măsline fără să fie scurse, două-trei linguri de smântână. Apoi usutoi pisat, ardei măcinat, un pic de sare şi piper boabe zdrobit bine (eu le-am pus, asta ca să fac şi eu ceva), un păhărel de vin roşu, ceva cimbru din producţia proprie. Şi încă puţin pe aragaz, la foc mic.    
Finalul i-a fost în farfurie, încălţând binişor vita respectivă şi un cuş-cuş cu smântână şi cimbru. Sau, cel puţin, aşa a fost înainte. Că după...
... a mai rămas doar umbra.
În condiţiile astea sunt de acord să împart periodic bucătăria. Dacă se poate, data viitoare, m-aş da la o parte pentru un peşte la cuptor aşa cum numai capul familiei ştie să facă...

vineri, 25 februarie 2011

Funny (Chilly) Break

Nu ştiu ce părere aveţi voi despre ce-i pe afară din case, dar eu caut motive să cred că iarna este încă frumoasă, pentru că nu o mai suport. Sau, dacă nu întotdeauna frumoasă, măcar funny.
Sursa: http://izismile.com/

Sursa: http://nature.desktopnexus.com

Sursa: http: izismile.com

Weekend plăcut!
Sursa: http: wallpaperden.com
 Sigur, tot primăvara e în mintea mea...

joi, 24 februarie 2011

Săptăluna de lucru

Cu un teanc de dosare în braţe, stau de vorbă pe teme cât se poate de tehnice cu o doamnă tare de treabă, funcţionar într-o instituţie de stat. La final, ca să arăt cât de politicoasă ştiu eu să fiu, trântesc magistral un "Weekend plăcut" în care am adunat cu greu toată empatia de care mai dispuneam la ora aceea de final de program. După două secunde de tăcere, îmi răspunde, plină de compasiune:
- Dragă doamnă, azi e abia miercuri. Cred că aţi muncit atâta săptămâna asta, că vă simţiţi de parcă ar trebui să vină weekend-ul, nu ziua de joi...  
Habar nu are câtă dreptate avea! 
Nu ştiu dacă am inventat eu "săptăluna de lucru", dar sigur o aplic. Mă întreb în cât timp, după aceeaşi logică proprie de numărare a zilelor, voi ajunge să mă trezesc sâmbătă cu noaptea în cap, să îmi duc copilul la grădiniţă, ca să fug apoi la birou.
Aşa mi se întâmplă atunci când nu am timp de "debriefing" între oale şi borcane şi nici de bucătărit în scopuri terapeutice...

P.S. Şefu', nu se poate să desfiinţăm cantina aceea de la parter, unde eu şi restul firmei înfulecă mâncare caldă mai des decât acasă?? Nu de alta, dar poate aşa mai ajungem şi noi, fetele din firmă, să intrăm în bucătăriile proprii...

duminică, 20 februarie 2011

Conservă cu degustare întârziată

Într-un elan gospodăresc de weekend, am dat iama în borcanele adunate peste iarnă, să fac prezenţa şi să mai reduc din recipiente. De-a lungul istoriei într-ale borcănitului, am experimentat multe şi am degustat aproape imediat tot ce am comis. Puţine au fost situaţiile în care produsul muncii din bucătărie a ajuns la maturitate. Şi totuşi...
Am găsit borcanul înghesuit printre celelalte. La câte se adunaseră, era şi greu să îl văd. L-am scos când am strigat catalogul. Şi am constatat mirată că era încă virgin. Dar nu a durat mult.


Aveţi idee despre ce este vorba?
Vă spun eu: roşiile uscate şi puse la conservat cu busuioc verde şi usturoi, în ulei de măsline.


Pentru că mi se păreau cam singure roşiile aşa, am împănat pâinea de lângă ele cu nişte salată din vinetele puse bine de cu toamnă...


A fost un ospăţ pe cinste. Roşiile - uscate, dar totuşi cu ceva pulpă rămasă - s-au păstrat tare bine în uleiul de măsline, care s-a aromat numai bine de la busuiocul verde şi de la căţeii de usturoi. Am adăugat şi nişte brânză feta lângă ele şi am lichidat jumătate din borcan.
Cu jumătate din jumătatea de borcan rămasă am făcut un sos despre care vă povestesc data viitoare. Dacă mai găsesc ceva din el, că am lăsat cratiţa pe foc şi am venit să vă povestesc despre conserva cu degustare întârziată...

vineri, 11 februarie 2011

Funny Break

Am un chef nebun să mă plimb pe sub copaci înfloriți și să miros flori de primăvară. Nu știu dacă soarele de afară e de vină ori ziua de vineri...
Sursa: http://stopdrinktax.wordpress.com/

Sursa: http://jakethecake.files.wordpress.com/ 


Sursa: wikimedia.org
 O singura teamă am: știu că nu va dura soarele ăsta și va veni din nou zăpada peste noi...

Sursa: news.webshots.com
Weekend plăcut tuturor!

joi, 10 februarie 2011

Pâinea de acasă

Mi-aduc aminte cum mirosea toată casa când făcea bunica pâine. O pâine împletită ca un cozonac, dulce şi mirositoare. Nu am mai mâncat aşa ceva de ani buni şi nici nu cred că o voi mai face. Bunica s-a dus de mult spre altă lume şi a luat cu ea reţeta şi sufletul pe care îl punea în împletitură... Ani întregi am astupat locul pâinii cu o cocă făcută "la metru", ca multe altele în societatea socialistă multilateral dezvoltată şi, apoi, în societatea capitalistă de consum. Pâinea bunicii a rămas o amintire dintr-un alt secol, legată de altă lume şi de alţi oameni decât cei care ne obosesc zilele astăzi.   
M-am apucat şi eu să fac pâine acasă după ce am primit un cuptor electric pentru pâine. Şi, odată cu el, şi o reţetă potrivită. Sigur că nu m-am mulţumit cu ea şi am încercat şi căutat propria combinaţie. S-a dovedit că nu-i la fel de uşor ca la dulceţuri, proporţiile potrivite sunt mult mai importante aici. M-am resemnat, în cele din urmă, renunţând momentan la alte improvizaţii decât schimbarea tipurilor de făină, păstrând aceeaşi cantitate totală.
Pe scurt, pentru o pâine de 900 de grame: patru măsuri făină (circa 800 de grame), două măsuri de lapte (400 de mililitri), un cubuleţ de unt, o măsură mare de zahăr (o lingură), tot atâta sare şi o măsură mică de drojide granulată (circa 5 grame). Toată cuantificate cu cele două măsuri din plastic aferente cuptorului de pâine.
Evident că am îmbunătăţit, cu seminţe de susan şi floarea soarelui, cel mai adesea. Dar e tare bună şi cu mac, chimen ori dovleac. Şi, dacă tot vorbim despre îmbunătăţiri, să mai spun că făina nu a fost mereu aceeaşi: am încercat făină neagră, integrală de ovăz ori de orez, care merg taaare grozav cu seminţele de fenicul. (O combinaţie cu toootuuul specială este cu scorţişoară măcinată şi măr ras în loc de seminţe.) Şi chiar făină de secară am pus, dar am constatat că nicio combinaţie nu creşte bine fără făina albă. Încă mai sper să descoper o variantă în care, din făină de alte cereale decât grâu, să obţin o pâine mare şi pufoasă...

Toate grămadă sunt puse în vas, în ordinea de mai sus. Laptele şi untul să nu fie reci, ca să crească bine pâinea. Restul îl face maşina, dar îi prinde bine un pic de ajutor: cu o coadă de lingură din lemn, subţire ca o spatulă, aduc spre centru făina adunată în colţurile vasului, ca să fiu sigură că nu rămâne pe coaja pâinii, la copt.
Şi stă la crescut apoi. O dată şi încă o dată. Cu totul, trei ore durează până iese pâinea aburindă şi gata de mâncat.  
Gata, atâtea poze am avut. De poza de final am uitat pur şi simplu... Ne-a "furat peisajul" şi am atacat pâinea. Am tot ciugulit-o până când nu am mai avut ce poza, dar promit că mă revanşez la prima pâine. Oricum, după aşa ispravă, am decis să nu mai punem seara pâini la copt, pentru că e degeaba: nu mai apucă dimineaţa.

Nu ştiu dacă pâinea asta va fi, pentru copilul meu, ceea ce era pentru mine pâinea bunicii. Sigur însă e alternativa la pâinea "la metru" pe care oamenii care ne obosesc zilele o vând, în secolul acesta. Şi, mai ales, e "pâinea de acasă", cu "seminţe pentru putere" în ea.

joi, 3 februarie 2011

Nişte "acrele" delicioase

"Dacă ai vrut să faci bezele şi a ieşit omletă, oare de ce trebuie să te apuci să iasă eclere?", am fost întrebată de curând. Lipsită de calităţile Oracolului din Delphi, nu am ştiut ce să răspund, aşa că am luat-o invers: m-am apucat sa fac eclere şi ca să văd ce iese. Şi au ieşit, cum au spus unii mici şi guralivi, nişte "acrele delicioase".
Aşa am ajuns la două concluzii: una e că niciodată nu trebuie să spui "niciodată" (apropos de "eu nu fac prăjituri") şi alta e că scrisul de mână sigur nu moare înaintea mea. Am răscolit un munte de bilete, bileţele, reţetuţe şi reţete ca să o găsesc pe cea pentru eclere şi, până la urmă, tot nu am dat de ea, aşa că am mai scris-o dată, direct de la sursă. Asta ca să ştie Daria că am militat mereu, în mod inconştient, pentru cauza ei, înainte încă de a o cunoaşte.

Pentru cine nu e clar din reţeta scrisă de mână, pe genunchi (defect profesional), de către distinsa mea persoană, vă trebuie aşa: jumătate de cană de ulei, o cană de apă, 200 de grame de făină, un praf de sare şi cinci ouă. Asta pentru aluat, la care se adaugă o cremă de vanilie, pe care puturoasa de mine a expediat-o rapid, de data asta, cu un plic de budincă şi jumătate de litru de lapte. Asta e varianta scurtă, căci evident că există şi o poveste. Doar copil cuminte şi bucătăreală fără peripeţii nu s-a văzut...
Așadar, am trecut la treabă, amestecând apa, făina și uleiul, am pus totul la răcit, am adăugat treptat cele cinci ouă și am obținut pasta pentru cojile de eclere. Am scos tava și am pornit cuptorul electric, ca să se încălzească bine cât plantez eclerele în tavă. Nu au trecut cinci minute și... sare siguranța electrică și se oprește cuptorul. Mai exact, s-au oprit lumina în bucătărie, hota, centrala termică, televizorul și cuptorul electric. Chem ”depanarea” (care meșterea deja ceva prin casă, nu credeați că a sărit siguranța în dorul lelii, nu?!), să repornească instalațiile. Mai durează cinci minute până este programat ceasul cuptorului electric, fără de care nu binevoiește onor aparatul să pornească. O iau de la capăt cu încălzitul, timp în care bulinele de pastă se lățesc în tavă.    
Trec nici două minute, sare iar siguranța. Iar întuneric și liniște în bucătărie, iar reprogramare cuptor... Bag tava în cuptor deși acesta nu e suficient de cald, convinsă fiind că altfel bulinele vor decide altfel să își unească forțele într-o singură mare plăcintă.
Răsuflu ușurată, dar nu apuc să îmi trag sufletul, că se întâmplă iar. De data asta pun piciorul în prag și dictez stoparea imediata a tuturor activităților consumatoare de curent electric, altele decât coacerea eclerelor. Altfel adio eclere! Sigur că nu poate rezista nimeni unor rugăminți (era să îmi scape ”fierbinți”, dar nu se potrivește cu situația) exprimate cu atâta bunăvoință și mă lasă în plata Domnului cu plăcintele mele cu tot.   
Când le-am scos din cuptor, mi-a fost clar că rămăseseră de plătit niște polițe, pentru că nu au vrut să se desprindă de tavă cu niciun chip. În ultima instanță, am ”tuns” cojile și m-am reorientat rapid, cuplând câte două coji pentru un singur ecler. Sigur că așa am redus la jumătate numărul prăjiturilor rezultate, dar partea bună a fost că așa a încăput în ele mai multă cremă. Făcută dintr-un plic de budincă de vanilie și jumătate de litru de lapte, conform instrucțiunilor de pe plic. (După cât de intens am trăit coacerea cojilor, cine credeți că mai avea energie să compună o cremă de vanilie din ouă, lapte, vanilie, zahăr și făină?) 

Au ieşit cam mici, cam strâmbe, inegale şi cam dulci... Drept urmare, le-am mâncat rapid pe toate, mult mai mult de jumătate înainte de a fi umplute în mod organizat şi puse pe farfurie. Doar cinci au ajuns la acest stadiu, din care două pentru că fuseseră rezervate insistent pentru şedinţa foto. Restul... fie-le burta uşoară celor care le-au lichidat!...