Miros de Orient: dulceaţă din trandafiri

Las pentru altă zi căpşunile şi vă povestesc despre ceva ce nu fac foarte des (este pentru a doua oară, de când mă ştiu). Este o dulceaţă migăloasă şi destul de dificil de făcut: dulceaţa de trandafiri. Gustul şi aroma ei recompensează însă orice efort.

În primul rând, nu orice fel de trandafir este potrivit pentru această dulceaţă, soiul din care iese aşa minunăţie fiind cunoscut drept "trandafir de Damasc". De un roz superb, bătut, cu un miros dulce şi care îmi aminteşte de parfurmurile bulgăreşti. Numele florii are legături cu originea ei orientală, iar cei care care au citit "1001 de nopţi" îşi mai aduc aminte probabil despre delicatesele din trandafiri, cu care emiri plecaţi în pribegie îşi desfătau papilele, în nopţile de desfrâu.

M-am îndurat cu greu să jumulesc trandafirul, aflat la prima lui înflorire. Dar arta - de orice fel ar fi ea, chiar şi culinară - cere sacrificii, aşa că mi-am cerut frumos scuze şi i-am tăiat fix trei flori pentru dulceaţă.

Nu am căutat reţeta în vreo carte de poveşti orientale, ci am scotocit în memorie, în vremea în care mişunam pe lângă bunica, în timp ce prepara cele mai minunate dulceţuri. Culegea florile de trandafir de dimineaţă, după prima rouă, într-un şorţ curat, apoi jumătate de zi o petrecea afară, pe prispă, culegând petală cu petală şi rupând nervurile albe, scuturându-le de polen... 

 ... şi de tot soiul de musafiri, cu sau fără aripi.

 

Nu-mi aduc aminte cum curăţa ori spăla bunica trandafirii, acolo problema nu era praful, ci polenul. Ştiu că eu nu m-am putut lăsa în seama ploii şi am făcut un duş florilor înainte de a ce jumuli de petale. 

După un sfert de oră în care am tăiat cu foarfeca părţile albe ale petalelor, am ales petalele mai mici şi mai fine şi le-am pus la fiert cu o căniţă de apă. Pe celelalte le-am stropit cu sare de lămâie şi le-amestecat, strângându-le bine în pumni. Nu puneţi prea multă sare de lămâie, căci va acoperi gustul trandafirilor, lăsaţi doar un praf.

Când petalele puse la fiert s-au albit, am trecurat apa şi am folosit-o să fac din ea sirop pentru dulceaţă, adăugând o cantitate de zahăr o dată şi jumătate cât sucul. Mai exact, la o căniţă de suc de trandafir, am pus una şi jumătate de zahăr. Am lăsat la fiert domol până s-a legat şi am putut adăuga petalele frecate cu sare de lămâie.

 

Nu vă spun ce miros... Am lăsat focul domol, cât să fiarbă fără să scadă prea repede, dar fără să se caramelizeze. Dealtfel, asta e partea cea mai dificila: să laşi la fiert cât şi cum trebuie ca să îi găseşti gustul potrivit. Cam 20 de minute a fiert, la ce cantitate am avut. Siropul a scăzut şi s-a colorat, petalele au rămas întregi.  



Din trei flori, m-am ales cu două linguri mari de dulceaţă, pe care încerc să o împart între cei mari, cei mici şi două vecine care aşteaptă nerăbdătoare minunata dulceaţă.

Mi-ar plăcea să spun că mai fac curând, în cantitate mai mare. Trandafirul din curte este plin de boboci, însă nu mă pot hotărî să renunţ la ei. Şi oare câte flori ar trebui să rup să ajungă atâtor pofticioşi?

Portocale şi oţet

Altceva aveam de gând să scriu astăzi, dar eu şi Blogger avem iar ciocniri, din motiv de nepotrivire de caracter. Cum cel care are puterea câştigă, nu am avut încotro şi m-am reorientat. Noroc că aveam ceva la puşculiţă, pentru zile negre.

Bun şi oţetul aromatizat cu portocale... Doar avem atâtea salate de făcut, vara abia începe şi ne trebuie orice stimulează simţurile şi răcoreşte. Lista de cunpărături conţine aşa: o cană de oţet, o portocală, o bucată de ghimbir cât o nucă, un praf de sare.

Nu e mare brânză să-l prepari: tai felii o portocală întreagă, bine spălată. Ghimbirul spălat şi tăiat bucăţi şi portocala feliată şi sarea merg împreuna într-o sticluţă. Încălzeşti oţetul  până la punctul de fierbere şi îl torni peste feliile de portocală şi bucata de ghimbir. Laşi totul să se odihnească vreo două zile, la răcoare, bine acoperit.

După o vreme, oţetul capătă o urmă de portocală în miros, iar în gust iuţime puţină de ghimbir. Îl strecori şi pregăteşti recipientele. Apoi ţuşti cu el în sticle (eu l-am pus în sticluţe miiiiici) şi e numai bun de folosit la salate.

Cea mai bună combinaţie mi s-a părut a fi cu salata mexicană. Dar a mers fărăg reţuri şi la salata noastră românească, de salată verde.

Am o maaare curiozitate, de când am văzut undeva nişte sticle de oţet aromatizat cu zmeură, la un preţ de-a dreptul indecent. Aştept să văd care e explicaţia pentru care trei linguri de oţet cu aromă de fructe de pădure costă cât abonamentul la un ziar pe mai bine de o lună.

P.S. Staţi pe aproape, că a început căpşuniada. Nici nu gândiţi - zic eu -  ce încerc să fac...

Să ne lăudăm un pic...

Eram în facultate (nu întrebaţi în când se întâmpla asta!) când am aflat, cu stupoare, că publicaţia cu cel mai mare număr de abonați din lume nu este nici un cotidian cu acoperire internaţională, nici vreun tabloid care a prins-o pe Regina Elisabeta în costum de baie (sau fără), ci o revista care scrie în egală măsură despre plante medicinale, cuie şi actori.  Şi nu de ieri, de azi, ci de aproape o sută de ani, timp în care reţeta americană după care Readers Digest scoate una din cele mai citite publicaţii stă în picioare.

În altă ordine de idei, e evident că, în ultima vreme, neuronul meu obosit nu a mai putut presta pe blog aşa cum făcea altădată, poate şi din cauza faptului că piaţa - ca şi viaţa :)) - arăta descurajant numai cu fructe şi legume de import.

Chinuită astfel de mustrări de conştiinţă, evident că m-a lovit o imensă mirare când, săptămâna trecută, cei de la lumearetelor.ro (aparţinând editurii Readers Digest) mi-au scris să-mi spună că au ales Bucătăreli la borcan drept blogul săptămânii şi că voi primi şi premiu pentru asta, un aspirator. Daaa, siiiigur că daaaa... m-a mai sunat pe mine un nene, acum vreo două săptămâni, să-mi spună că am câştigat un teren gratuit la Braşov, iar după ce i-am cerut să-mi spună de unde are datele mele de contact a dispărut precum contractul pentru Autostrada Bucureşti-Braşov de pe biroul ministrului Boagiu. 

Şi totuşi...

A doua zi, m-am trezit cu articolul trimis către mine prin e-mail înainte de publicare (recunosc că eu nu am trimis niciodată materialele nimănui înainte de publicare). Apoi - un interviu în două părţi (prima şi a doua), publicat de acelaşi site. Ei l-au numit fulger, deşi mie mi s-a părut că mai e un pic şi devine serial...

Una peste alta, au reuşit să mă surprindă şi le mulţumesc pentru asta.

M-au surprins prin faptul că le-am trezit atenţia deşi nu am mai postat la fel de des. În plus, se pare că premiul chiar va veni. L-aş fi primit ieri - cred - dar băieţii veseli de la firma de curierat au vrut neapărat să străbată jumătate de Bucureşti, la prânz, de dragul unui destinatar care nu e niciodată acasă la ora aceea.

 

Later edit: Aspiratorul chiar a venit. Deci premiul exista și a fost livrat. Văd eu ce știe să facă, după ce ajung acasă și face și institutul meu o probă... :)

Morcovi picanţi cu sos de muştar

Ei, şi ce dacă (aproape) a venit vara şi nu mai mai mănâncă nimeni legume la borcan? Ce am eu aici nu e o muratură, ci altceva... O marinată ceva mai deosebita, prin faptul că e preparată cu muştar. (Marinatele se pot prepara cu ulei, oţet, muştar, vin şi chiar cu iaurt sau bere.) Încercaţi-o lângă ceva cărniţă la grătar ori cu o omletă mai bogată şi veţi vedea de ce merge o pauză de marinată cu morcovi şi usturoi verde, între atâtea salate....
O marinată uşor de preparat, pentru care aveţi nevoie de morcovi, usturoi verde, oţet de mere şi muştar, precum şi sare, piper şi condimente după cum vă taie capul.

Totul începe simplu, cu morcovii curăţaţi şi spălaţi, pe care îi aruncaţi în apă clocotită şi îi lăsaţi să fiarbă un minut. Nu mai mult, pentru că nu fierţi trebuie ei să fie, ci doar puţin atinşi de căldură. Odată prefierţi, morcovii ajung într-un borcan, împreună cu usturoiul verde şi boabe de piper şi ienibahar.

Sosul se prepară din o parte oţet şi două părţi de muştar. În traducere liberă, la mâna mea de morcovi cat să încapă într-un borcan de 400 de grame, am pus două linguri de oţet de mere şi patru de muştar. Am îmbogăţit cu sare, piper, boia de ardei şi cimbru, apoi am turnat totul în borcan. Pe urmă am pus şi un strop de vin alb, deşi nu era în reţetă. Mi s-a părut că sosul e cam gros...

Astea fiind spuse, am pus borcanul în frigider. M-a întors la el peste trei zile, când am ciupit timid dintr-un morcov...

Cum este sosul? Picaaaant... Nu m-am prins dacă de la combinaţia explozivă de condimente ori dacă de la usturoi şi de la hreanul din muştrar (deşi nu-mi aduc aminte ca muştarul mâncat separat să fi produs aşa efecte năucitoare). Oricum, chiar dacă nu-l mănânc eu - deşi morcovii luaţi separat sunt foarte buni -  ştiu pe cineva care nu va sta prea mult la discuţii cu sosul ăsta... Garantat, nu rezistă până după primul grătar.  

Mic tratat de "condimentologie" (3). Ierburi de primăvară - vară

Nu sunt sigură ce ceea ce voi scrie în continuare se înscrie neapărat în ceea ce, în mod empiric şi deosebit de pretenţios, am numit "condimentologie". Ideea de la care am plecat însă şi care poate face legătura cu lumea condimentelor este că, în mod incontestabil, plantele de mai jos - care apar pe la noi odată cu primăvara - aduc un plus de savoare mâncării, atunci când sunt adăugate. Şi nu puţin lucru este că rolul lor benefic nu se rezumă la aspectul gastronomic: uneori, plantele despre care vorbim au reale proprietăţi medicinale. Ca să nu mai spun că unele arată grozav de bine şi în glastră, nu doar în farfurie ori în ceainic.

Arpagicul - ca şi ceapa verde - este foarte potrivit în salate, omlete şi în alte mâncăruri cu ouă, cărora le dă o aromă proaspătă. Natura sa astringentă provine din concentraţia mare de vitamina C şi de uleiuri esenţiale, care uşurează digestia şi subţiază sângele.

Frunzele proaspăt tăiate de coada şoricelului pot fi adăugate cu succes în pasta de brânză cottage, precum şi pe pâinea cu unt. Se potriveşte în salate, în mâncărurile cu legume, dar şi în cele care conţin carne mai grasă şi pe care le fac mai uşor digerabile. Iar aceasta pentru că substanţele pe care le conţine coada şoricelului (tanin, printre altele) uşurează digestia şi elimină crampele. Aveţi grijă însă în consumul alimentar, pentru că planta poate provoca alergii şi nu este recomandată gravidelor.

Aroma picantă a cresonului se potriveşte în salate şi în mâncăruri reci, precum şi la brânzeturi. Poate fi cultivat cu mare uşurinţă, în tot timpul anului, într-o glastră pe pervazul ferestrei, iar din martie-aprilie în grădină. Cu reale proprietăţi în detoxifierea organismului, stimularea digestiei şi a circulaţiei sangvine, cresonul are un conţinut ridicat de vitamina C. 

Leurda - Numai bună în mâncăruri, dar şi în salate. Din leurda tăiată şi călită în unt iese o supă delicioasă, dacă adăugaţi supă de legume şi apoi câteva linguri bune de smântână. Mare atenţie la culegerea frunzelor de leurdă, să nu le confundaţi cu lăcrămioara, care este otrăvitoare. Leurda poate fi deosebită prin faptul că are miros de usturoi. În plus, apare în păduri mai devreme decât lăcrămioara.

Măcrişul este deosebit dacă este călit în unt, apoi amestecat cu smântână şi gălbenuşuri de ou, dar se potriveşte şi în supe, salate şi sosuri. Ajută circulaţia sângelui şi digestia, dar, din cauza conţinutului mare de acid oxalic, poate provoca stări de vomă ori diaree persoanelor sensibile. Evitaţi-l dacă suferiţi de afecţiuni renale ori pulmonare.

Se ştie foarte bine cât este de bună păpădia în salate, dar la fel de bine merge cu legume sau ouă. Rădăcinile tăiate bucăţele, uscate la cuptor şi măcinate pot înlocui cafeaua, cu diferenţa că nu conţin cofeină. Planta are rol în detoxifierea organismului, calmarea erupţiilor pielii şi în tratarea bolilor de rinichi şi a diabetului. Atenţie însă dacă suferiţi de afecţiuni biliare ori intestinale sau dacă aveţi deja alergii. 

Toporaşul este privit, în primul rând, ca plantă ornamentală, deşi este un excelent ingredient - în special florile - pentru salate ori deserturi. Florile de toporaş glasate sunt  o delicatesă, în timp ce frunzele se potrivesc în salate, iar rădăcinile oferă un remediu natural împotriva tusei.

Cu aroma lui persistenta, usturoiul se potriveşte în aproape orice fel de mâncare, rece ori gătită. De preferat să fie adăugat spre final, la mâncărurile gătite, pentru a nu-şi pierde savoarea. Pus pe grătar şi apoi adăugat în fripturi ori sosuri, capătă un gust extraordinar. La fel de bun este când e consumat în scop terapeutic: împotriva problemelor intestinale (ca "lapte de usturoi", preparat din două căni de lapte amestecat cu un mujdei din trei căţei de usturoi), pentru tratarea bolilor de piele (masaţi zona cu un căţel poaspăt tăiat) ori pentru scădera colesterolului.

Sirop de muguri de brad

Îmi miroase casa a pădure, după siropul acesta. Pădure de conifere, mai exact. Am atacat o frumuseţe de brad pentru a pune în practică reţeta, dar nu l-am văduvit de cine ştie ce: nici nu se cunosc două crengi jumulite de muguri, la înălţimea lui de câţiva metri.

Am scotocit după o reţetă şi am găsit, într-o carte de inspiraţie americană, una care mi s-a părut mie interesantă. Zice aşa: un kilogram de muguri de brad nu mai mari de 3-4 centimetri lungime se spală bineeee şi se pun la fiert în 2 litri de apă, la foc mic, pentru circa o oră. Apoi se opreşte focul şi se lasă oala să stea cel puţin o zi, după care se strecoară, iar sucul se fierbe cu zahăr, proporţia fiind de 1,5 kilograme de zahăr la un litru de lichid. 

Treaba asta cu spălatul nu e aşa uşoară: mugurii sunt foarte fragezi şi se rup, iar între fire au purici, praf, coji de răşină. Când se consideră că impurităţile rămase au ajuns la o concentraţie acceptabilă, mugurilor li se taie capetele şi se spală iar.

După tot coafajul acesta, iese o grămadă păroasă şi verde, proaspătă şi bine mirositoare, care, pusă la fiert, în scurt timp îşi pierde verdele primăvăratic pentru un... maroniu, să zicem, de-a dreptul inhibitor.

Am pus mugurii fierţi la aşteptat o zi (dacă stau la răcoare, au nevoie de două zile), iar după 24 de ore i-am strecurat. A ieşit o zeamă a cărei culoare îţi tăia subit pofta de mâncare, dar am continuat procesul tehnologic, mergând pe mâna strămoşilor şi crezând orbeşte în proprietăţile mugurilor de brad.

Sucul l-am pus la fiert cu zahăr şi l-am lăsat pe foc până s-a limpezit, s-a îngroşat şi s-a închis la culoare. Dar nu îl fierbeţi prea tare că îşi pierde aroma de pădure de conifere şi veţi rămâne doar cu un foarte colorat sirop de apă cu zahăr şi urme de ulei de brad. A ieşit ceea ce puteţi vedea mai jos.

Se poate spune că este un sirop medicinal. Sigur, dacă îl bei simplu, cu linguriţa, atunci când ai roşu în gât. Sau e un sirop numai bun de combinat cu apă minerală. Eu aşa am făcut. Fiind încă în faza de testare (îl prepar acum pentru prima oară), îl am pe listă pentru a-l pune în ceai, cafea şi în prăjituri (pentru însiropare).

Mă gândeam că ar merge şi cu o tărie, dar asta e pentru un episod viitor. Atunci am să vă povestesc despre ceea ce ardeleni numesc lichior (de fapt un rachiu de îţi crapă dinţii) din muguri de brad.

Până atunci... sănătate şi să beţi sirop de muguri de rad numai cu apă minerală!

Ceva mirositor

Miroase tare bine în bucătăria mea...

Şi, credeţi-mă, nu e de la gărgăriţă...

Funny (Sweet) Break

Un pic de dulce pentru weekend. Sau ce pot face din marţipan două - sau mai multe - mâini dibace .

Weekend plăcut şi dulce!

Reloading...

... Sunt pe aici, pe undeva, prin jur, chiar dacă nu mă vedeţi. Scotocesc în căutarea celei mai potrivite combinaţii de culori. Şi a reţetei finale după care, din ceva cunoscut, să nasc supriza pentru cei care încă nu m-au uitat. 

Un blog cu emoţii adunate preţ de un an, cu degete fripte pe capace fierbinţi, căni de zahăr răsturnate şi nopţi petrecute pe jumătate printre borcane, notiţe şi boabe de piper... Un loc de spus poveşti de suflet unor oameni pe care nu-i cunosc dincolo de cele câteva litere din semnătura comentariilor, dar pe care am fost uimită să îi descopăr mai aproape decât credeam. 

Şi, pentru că nu mai e mult până se face anul, să vedem ce mâncăm bun la sărbătoare. 

Sunt multe de făcut, aşa că plec deja să pun vinul la rece...

P.S.: Mulţumesc, Cristina! Dacă nu ar fi fost mesajul tău, poate că nu mi-aş fi dat atât de brusc seama cât timp am lipsit.