Un sos cât să încălţăm o vită

M-am obişnuit ca, odată intrată în bucătărie, să nu mă calce nimeni pe bombeu şi să nu am concurenţă printre tigăi şi borcane. Rar accept pe careva să preia conducerea centrului de politici strategice al burţilor familiei. Şi totuşi, când o fac, am un motiv cât se poate de bun. De data asta, şi foarte mare. Cam cu un cap şi cu ceva kilograme mai mare decât mine. Tadaaaaaaam!! Da, capul familiei s-a apucat de gătit...

De data asta, marele - la propriu - bucătar al familiei a comis un sos pentru o vită. Nu ştiu dacă era încălţată sau nu, dar ştiu că am încălţat-o noi cu o bunătate de sos cu miere, vin şi roşii uscate conservate în ulei. (În ecuaţia asta, "noi" rezultă din faptul că eu, personal, am contribuit la sos cu două prafuri de sare şi unul de cimbru.)

Totul a început simplu, cu o bucată de muşchi de vacă adus din piaţă pentru a fi fript, după o reţetă evident adaptată. Vreo două cepe tăiate mărunt, perpelite într-o lacrimă de ulei (am găsit expresia asta la Teodora şi mi-a plăcut la nebunie), un pic de miere, două roşii fără coajă, câteva jumătăţi de roşii uscate scoase din uleiul de măsline fără să fie scurse, două-trei linguri de smântână. Apoi usutoi pisat, ardei măcinat, un pic de sare şi piper boabe zdrobit bine (eu le-am pus, asta ca să fac şi eu ceva), un păhărel de vin roşu, ceva cimbru din producţia proprie. Şi încă puţin pe aragaz, la foc mic.    

Finalul i-a fost în farfurie, încălţând binişor vita respectivă şi un cuş-cuş cu smântână şi cimbru. Sau, cel puţin, aşa a fost înainte. Că după...

... a mai rămas doar umbra.

În condiţiile astea sunt de acord să împart periodic bucătăria. Dacă se poate, data viitoare, m-aş da la o parte pentru un peşte la cuptor aşa cum numai capul familiei ştie să facă...