O dulceaţă - desert, ca la Curtea Regelui Soare

Dulceaţa este un preparat cu o istorie lungă. Una din primele cărţi de bucate din lume - "Despre probleme culinare" -, apărută în secolul I, la Roma, conţinea şi reţete de dulceaţă. În Orient, dulceaţa era consumată inclusiv în timpul dietelor. Multe din reţete orientale de dulceaţă, în care mierea era deseori folosită ca îndulcitor, au ajuns în Europa (mai exact în Marea Britanie) aduse de cruciaţi, un exemplu în acest sens fiind reţetele de chutney, atât de des întâlnite la britanici.
Marmelada a apărut în secolul al XVI-lea, la curtea reginei Marii Britanii, preparată pentru prima oară din portocale şi zahăr, ca medicament împotriva greţurilor. Nu a trecut mult până când marmelada a devenit un desert favorit al regilor, Louis al XVI-lea (cunoscut şi drept Regele Soare) fiind un mare fan al marmeladelor preparate din fructele culese din grădinile regale.
În Statele Unite, prima carte de reţete de dulceaţă şi gem a apărut destul de târziu, deşi practica în acest sens avea ceva vechime, graţie imigranţilor care au adus de pe continent tot felul de reţete de conserve dulci din fructe. Reţetele preparate pe continentul american însă au propriile particularităţi: se folosesc melasă şi sirop de arţar, precum şi pectină - ca agent de gelifiere - obţinută din fierberea cojii de măr.

Multă vreme, dulceaţa, gemul sau marmelada şi pelteaua au fost privite ca desert din fructe, fiind practic dulcele de la finalul mesei. S-a pus problema conservării abia după ce a fost descoperit rolul pe care vitamina C îl are în păstrarea calităţii fructelor. Din acel moment, marmelada şi gemul au devenit alimente de bază pentru marinari, care altfel nu ar fi avut nicio şansă de a mânca fructe (şi de a consuma vitamine) în călătoriile care durau luni de zile.

De ce această poveste acum? Pentru că, în cele ce urmează, voi vorbi despre o reţetă pe care nu pentru iarnă am pregătit-o. Este o pledoarie pentru ieşirea din percepţia "dulceaţa = conservă şi atât", pentru revenirea la dulceaţa - desert.  

O gutuie, un strugure şi o mandarină, câteva migdale, o linguriţă de praf de scorţişoară şi zahăr. Nici nu-i mult, pentru un desert atât de bun... 

Bucăţele de gutuie stropite cu zeamă de lămâie, boabe de strugure fără seminţe sau coji, felii de mandarină tăiate în două. Deasupra lor - câteva linguri de zahăr şi vin alb.

Nu au stat mult aşa. Le-am pus la fiert împreună cu vin alb şi suc de mere, adică un păhărel de lichid. Au stat la foc mediu, într-o crăticioară din inox, fără să le amestec cu lingura, ci doar prin rotirea cratiţei. După zece minute, am adăugat o linguriţă de scorţişoară măcinată. Încă un pic pe foc, până gutuile ajung uşor de pătruns cu dinţii, apoi se opreşte focul.

Scurt şi uşor de făcut. Cum a fost?? Cam aşa:

... iar la asta s-a ajuns în scurt timp, înainte ca produsul final să se răcească în totalitate.

A fost ceva între gem şi dulceaţă: siropul nu foarte clar, fructele moi - strugurele şi mandarina - se dizolvaseră aproape. Dar a fost un desert delicios. Ca la Curtea Regelui Soare...