O ţuică fiartă

Ce faci când ai ochii lăcrimoşi ca după filmele indiene, gâtul cât vulcanul Etna şi un muşuroi de furnici în nas? Când iei medicamente şi răceala nu cedează până nu îşi face damblaua? Eu am un singur răspuns: ţuică fiartă.
Ca şi în cazul vinului fiert, variantele de preparare sunt multe, după gusturile fiecăruia. Nu ştiu cum vă place vouă, dar vă spun cum fac eu.

La o cană de ţuică, se pun două linguriţe de zahăr brun, un băţ de scorţişoară, câteva boabe de piper negru şi câteva stafide. Dacă vă ţin nervii, puteţi adăuga şi o feliuţă de ghimbir. Ţuica este oricum tare, ghimbirul este cu un gust foarte pregnant, iar iuţeala lui nu se va simţi la prima gustare, dar o urmă aromată va rămâne...

De preferinţă, se bea foarte caldă. Fierbinte chiar. Dacă vă ţin puterile...

Ţuica fiartă nu este pentru oricine. Ţuica este o băutură tare chiar şi atunci când este rece. Fierbinte fiind, e şi mai şi. Trebuie să ai putere de a o bea. După care, trebuie să ai putere să te ţii pe picioare, măcar până ajungi în pat. Iar a doua zi, trebuie să ai putere să gândeşti cu mintea clară, fără să ai un sac de nisip în loc de cap.

Nu glumesc. Iar cine nu poate bea aşa ceva ştie asta...