O tocăniţă de legume amărâte la borcan

Să nu-mi spuneți că nu vi s-a întâmplat să se adune tot felul de legume urâte și mici, ultimele rămase în grădină, când a dat frigul toamnei târzii. Ar fi fost mai mari dacă ar fi avut mai mult soare și mai puține nopți reci. Dar așa... zic și ele, la fel ca și greierele lui La Fontaine: ”...toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii”. Și rămân mici și gheboase, de parcă toată amărăciunea lumii s-ar fi adunat în inima lor.

Ce faceți cu ele? Prea multe pentru o mâncare. Prea mici pentru a le coace pentru zacuscă. Prea urâte și, pe alocuri, prea pătate pentru a se-nhăita, pe farfurie, cu sandivșul fancy pentru micul dejun. Și atunci??

Ce ziceți de-o tocană? Fără osebire de neam, mărime și grădina de proveniență, înfrățite spre unic scop de a sătura burți doritoare de legume adevărate, în miez de iarnă friguroasă.

Cum? De data asta, vă povestesc fără poze ”how to”, pentru că săpuniera pe care o folosesc pe post aparat foto - și care, fie vorba între noi, a făcut ceva clăbuci, de vreo trei ani încoace, ca să mulțumească blogul - a ratat procesul de producție. Tocana asta a fost făcută în mare taină, de socrii mei și scoasă numai când a fost gata pregătită pentru iarnă. Dar mă credeți pe cuvând dacă vă spun că nu-i greu de gătit și-i mare plăcere de mâncat.

Pregătiți ceapă, vinete, dovlecei, morcovi, roșii și ardei după cum aveți chef și putință. Bine spălate și tăiate bucăți înte rezonabil de mici și suficient de mari iau drumul cratiței cu ulei, în ordinea numerelor de pe tricou: ceapa, morcovii, dovleceii, vinetele, ardeii și, în final, roșiile. Nu toate deodată, ci pe rând, lăsându-și una alteia timp de nădușeală și ușoară înmuiere. Plus sare, piper măcinat, piper boabe și ceva foi de dafin (frunze, în traducere modernă). Ba, dacă aveți poftă, și câteva boabe de ienibahar. Dar nu mult. Și, chiar dacă tocana pe care o vedeți nu are, merge acolo și un ardei iute.

Tocana asta ocupă fără griji câte borcane vreți să ocupe. Cu un ocol pe la sterilizat, stau bine mersi în cămară și ies, pâș-pâș, câte unul, mai ales în miercurile și vinerile de peste iarnă.  

Multe alte vorbe n-au de ce să fie. Să lăsăm mai bine tip pentru mâncat și pentru dreaptă pomenire a legumelor dintr-însa...