Nu mă dau în vânt după peşte, cred că am mai spus asta. Nu din spirit ecologist ori vegan, că m-ar chinui remuşcările la gândul peştilor prinşi în cârlig, undiţă, mulinetă ori cum s-o mai chema. Nu merg la pescuit, nu am suficientă răbdare pentru asta. Şi nici nu m-a fugărit mama cu lingura de ulei de peşte, când eram copil şi nu era nicio masă fără peşte, ca să mi se zbârlească părul când văd umoarea galbenă şi lipicioasă bogată în Omega 3. Nu-mi place mirosul de peşte, nu-mi plac oasele de peşte. Nu.
Daaar... nicio regulă fără o excepţie. Excepţia se cheamă somon. Din când în când şi în doze mici. De data asta, marinat preţ de două zile, apoi prăjit şi, evident, mâncat.
Poate părea banal că un peşte atât de deosebit precum somonul a fost supus prăjirii, însă vorbim de un strop de unt, cât să se mişte liber într-o tigaie din ceramică.
Să începem cu începutul: cinci felii de somon crud, o legătură de mărar verde şi o linguriţă de seminţe de mărar, o lingură de sare, piper boabe şi boabe de muştar, plus o lingură-două de ulei de măsline.
Peştele bine scurs s-a întins leneş în sare şi mărar verde şi în seminţe uscate. Apoi în uleiul de măsline şi, în final, în boabele de piper şi de muştar. Împachetat în folie, a stat în frigider trei zile.
L-am scos apoi din frigider şi l-am pus binişor într-o cratiţă ceramică, unde trei linguri de unt îşi dădeau duhul, la mult prea multe grade pentru cât puteau suporta. S-a copt bine şi a rămas întreg. L-am întors uşor de pe o parte pe alta cu o paleta, s-a rumenit uşor şi a rămas cu o crustă crocantă, dar pufos şi dulce în interior.
Alături am avut nişte cartofi natur şi o lămâie. Dar mă gândesc şi la nişte morcovi mici. Sau broccoli. Sau nu contează. ...Chiar îmi place peştele ăsta...
P.S. Dacă îl vreţi pe masa de Revelion, e cazul să vă grăbiţi. N-aţi făcut nicio brânză dacă nu-l lăsaţi la marinat măcar o zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu