Verze de Bruxelles murate românește

Când le-am văzut pe raft, în magazin, păreau a fi legume de jucărie, accesorii pentru bucătăria de jucărie aflată câteva picioare mai la dreapta. 

Știu că varza de Bruxelles este o legumă care conține vitamina C și acid folic, dar întâmplarea a făcut să nu ne întâlnim până acum. Din cauza asta am avut oarece dificultăți în a alege caserola potrivită, în așa fel încât să iau ce-i mai proaspăt și mai bun. Am nimerit-o, până la urmă: cu frunze neveștejite și nici verde-gălbui, ci mai degrabă albicioase.

Așadar, dintr-o caserolă de varză de Bruxelles am făcut murături în saramură, după rețeta clasică. ”Rețetă clasică” înseamnă apă, sare grunjoasă, boabe de piper și muștar, semințe de mărar (în loc de crengi uscate), usturoi și țelină. Lăsăm improvizațiile pentru altă dată, avem deja o variabilă: varza de Bruxelles. 

Verzele astea mici au dat jos un rând de foi (mai degrabă le-aș spune foițe:)), apoi au făcut o baie. Am tăiat puțin cotoarele și am pus toate verzele într-un borcan, intercalând usturoiul și condimentele.

Deasupra am turnat saramura, făcută din apă caldă și o lingură de sare grunjoasă la litrul de apă. Am pus borcanul într-o farfurie (nivelul lichidului urcă, în perioada de fermentație) și am acoperit fără să strâng capacul. După câteva zile la temperatura camerei (cam patru zile a stat, dacă nu mă înșel), varza are o altă culoare și un gust pe care aproape îl cunoașteți. 

Se aseamănă cu varza pe care o mâncăm de obicei cu fasole și cârnați, doar textura este puțin diferită: un pic mai tare și, pare-mi-se, un pic mai dulce. 

Sunt mici, delicate, pretențioase. De aceea, probabil, nu le-am putut vedea lângă o tocană țărănească din legume, ci doar prin preajma unei fripturi la cuptor.