Gem de piersici cu stafide

 

V-am povestit recent despre siropul de piersici, experiment reușit după o rețetă de sirop de vișine. (Pffff... imi dau seama acum că despre vișine nu v-am povestit...). Acel sirop de piersici a lăsat în urmă o cantitate de pulpă de fructe încă suficient de consistentă pentru a o transforma în gem.

Și haideți să vedem ce a ieșit!

 

Cum spuneam când am scris despre sirop, am pornit cu două kilograme de piersici și cu două căni mari de zahăr. Pentru gem, am mai avut nevoie de o linguriță de scorțișoară măcinată și de o mână de stafide, plus o căniță de rom. După ce am scurs siropul, am zdrobit pulpa de piersici rămasă până au rămas doar bucățele mici. În acest timp, stafidele se înmuiau în rom încălzit, pregătindu-se să devină moi și aromate, pentru întîlnirea cu piersicile.

Am pus piersicile zdrobite la foc, într-o crăticioară. Pentru că gemul nu mai este atât de zemos precum ar fi fost dacă piersicile nu erau scurse, focul nu trebuie să fie puternic, iar fierberea trebuie supravegheată, ca să nu se lipească gemul de fundul cratiței. Eu am pus o tablă sub ea, ca să nu se ardă compoziția. La scurt timp, am adăugat scorțișoara și stafidele, cu tot cu rom.

Nu a durat mult până s-a legat gemul, pe care l-am lăsat mai zemos. Din cele două kilograme de piersici, am obținut - pe lângă 750 de mililitri de sirop - un borcan de 500 de grame de gem parfumat. 

 

Așa cum spuneam mai sus, faptul că piersicile au fost văduvite de o parte din suc se simte în prepararea gemului, în sensul că acesta se leagă mai repede, fapt care influențează durata de fierbere și capacitatea de conservare pe termen lung. Eu nu am văzut în asta un dezavantaj însă, ci o ocazie de a aroma gemul cu un adaos lichid cum este romul, spre exemplu.

Iar ca să rezolvați problema conservării pe termen lung, aveți varianta sterilizării borcanelor cu gem, care este cea mai sigură soluție, zic eu.

Sau puneți o aspirină pisată la fiecare kilogram de gem, spre finalul fierberii. Eu nu susțin această soluție totuși în cazul gemurilor și dulcețurilor, deși am înțeles că ar da rezultate bune.

 

Dar să spun ceva și pentru impresia artistică. Aromat, mătăsos... Este tipul de gem pe care îl mănânci gol, din borcan, fără să aștepți felia de pâine cu unt sau clătita pe care să le îmbrace.

Îmi închipui adesea că voi avea nepoți care să cotrobăie printre borcanele de gem și dulceață, furând din ele așa cum făceam eu cu dulceața de cireșe amare a bunicii. Sau cum furau, în minunatul ”La Medeleni” al lui Teodoreanu, Olguța și Monica din borcanele ascunse în sobă. Și-mi închipui că, printre borcanele văduvite de nepoții mei, vor fi și cele cu gem de piersici cu stafide...