De câtva timp mă tot gândesc la cum se aplică la noi ceea ce
americanii numesc ”homesteading”, poate și pentru că împrejurarea a
făcut să aflu foarte multe despre asta, în vremea în care am lipsit de aici.
Pe
scurt, este vorba despre asigurarea traiului zilnic pe baza a ceea ce
propria gospodărie poate produce: de la hrană și până la unelte,
mobilier sau haine. Într-un sens mai extins, vorbim despre tot ceea ce
permite unei familii să trăiască aproape independent de societatea de
consum și cu un minimum de cheltuieli.
Să fim serioși: țăranii
români fac asta de secole. Sau, mai bine spus, au făcut-o timp de
secole, căci ultimele decenii i-au adus pe mulți dintre ei la o nedorită
dependență de ceea ce orașul produce. Ceea ce se vede prea bine
uneori, mai ales când un val de zăpadă ori de inundații izolează o mână
de sate.
Cu 50 de ani în urma - sau poate chiar mai puțin -, ar fi fost
greu de crezut că poți muri de foame dacă viscolul și zăpada te
împiedică să ieși din curte vreme de două săptămâni. Azi, nu doar
bătrânii și femeile singure au nevoie de ajutor pentru a supraviețui
când stihia lovește satul ori două cartiere din marginea unui oraș.
De
ce ne-am pierdut exercițiul? De ce am ajuns să depindem de roșiile de
la turci, ceapa de la greci și perele aduse din Italia, de
castraveții bulgărești și de vinurile din Republica Moldova? Subvențiile?
Tehnica? Tinerii plecați în Spania? Probabil câte ceva din toate, amestecate însă acel factor din cauza căruia nu mergem la vot sau mai bine cumpărăm o nouă haină decât să o refolosim în mod original pe cea veche.
Câteva milioane bune de americani s-au prins că autogospodărirea e cam singura cale să iasă mai puțin șifonați din criza economică. Pe cont propriu, nu cu sprijinul, ci - mai bine zis - cu împotrivirea guvernului american, pentru care raționalizarea hranei nu este un scenariu imposibil. Și cam 3% din cele aproape 300 de milioane de americani se pregătesc pentru lucruri mai rele de atât, punându-și problema supraviețuirii la limita dintre viață și moarte.
Trăind o criză perpetuă, noi nu ne mai dăm seama unde este limita supraviețuirii. Și nici cât putem face pe cont propriu ca să o împingem cât mai departe.
nu doar americanii.
RăspundețiȘtergereCiteam intr-o cartte din perioada celui de-al 2lea razboi mondial, in Londra (dar si alte orase englezesti) ca datorita foametei, oamenii au reinceput sa cultive cate putin, printre cladirile bombardate. De nevoie. Acopereau locurile cu tot felul de improvizatii, pt ca au avut o perioada cand erau permanent bombardati.
Astazi, conceptul este inca mentinut, si sunt asa numite gradini publice, impartite de primarii. Ba mai mult, exista niste studii ca pt o familie cu 4 membri, o gradina de 200mp2 le asigura necesarul de legume, cu o rotatie inteligenta ( englezii au avantajul ploii dar si conceptului de gradini etajate).
Cat despre consumerism, in occidentul unde ma invart eu exista un curent la moda, de reciclare si energie green. Oamenii dau gratis ce le prisosesc, sau ofera servicii, folosesc biciclete etc . Argumentele sunt de bun simt: benzina se va termina in 20-30 ani, deseurile nucleare vor fi o povara pt copii/nepoti , chiar am nevoie de toate astea? etc.
Eu nu sunt de acord cu dusul la extrem. Da, putem sa ne facem multe lucruri, sa reducem achizitiile, sa cumparam produse brute de la producatorii locali. Dar in continuare am nevoie de masina de spalat rufe si detergenti si electricitate.