Aventuri de vacanţă: dulceaţa de mure

În vacanţa asta de câteva zile la munte, una din distracţii a fost culesul fructelor de pădure. Dulceaţa din fructe de pădure mi se pare una din cele mai parfumate, o adevarată delicatesă, destul de greu de procurat însă, dacă te gândeşti la ce înseamnă culesul lor. Să mă explic...

Ultima zi la munte, ploioasă în mare parte din timp. Bagajele sunt făcute, ora plecării stabilită. Profitând de faptul că majoritatea masculină a familiei a căzut pe front, în lupta cu somnul, am şters-o în pădure, la cules de ce o fi, pentru un suvenir dulce la borcan din vacanţa la Voineasa. Ochisem o poiană cu o tufă de mure coapte şi unde eram mai mult ca sigură că pot găsi şi zmeură. Fragi erau prea puţini ca să ajungă măcar cu o lingură cu iaurt. Ştiu zona, până în poiană fac vreo 20 de minute, mă opresc la cules pentru 10 minute şi încă jumătate de oră înapoi... ajung la fix, gândesc eu. Dar evident că ce ai socotit acasă nu se potriveşte cu ce găseşti în târg...

Mai întâi, până în poiană, am descoperit vreo trei tufe de zmeură care se cereau culese. Apoi, murele din poiană nu erau tocmai într-o singură tufă, ci în vreo cinci, răspândite pe o arie de o sută de metri pătraţi, pe o pantă suficient de abruptă şi acoperită de o iarbă suficient de udă cât să fii nevoit să te ţii de ce apuci, să nu te duci de-a berbeleacul. Aşadar, spânzurată cu o mână de tot felul de vrejuri, îmi mai rămânea o alta cu care să ţin găletuşa, să apuc tulpinile de mur şi să culeg fructele. Cred că e inutil să precizez că, la fel ca toţi ceilalţi oameni, am şi eu tot două mâini, nu?

Cred că murele sunt incorect denumite fructe de pădure. Mai potrivit ar fi "fructe carnivore de pădure". Ştiţi cum atacă o tufă de mure? Un vrej te gâdilă uşor pe picior şi vrei să îl dai la o parte, pentru că te încurcă. În momentul acela, un altul mai mare te apucă de păr, iar când vrei să scapi de el constaţi că nu-ţi poţi întinde vreo mână pentru că alte două tulpini apărute de neunde ţi s-au înfipt în tricou, de-a lungul spinării.

Într-un astfel de moment, mi-am dat seama că ţepii murelor seamă tare bine cu dinţii ştiucii: intră şi mai rău în carne când încerci să îi scoţi. M-am bucurat că am avut inspiraţia să mă îmbrac în blugi, deşi mi-aş fi tras vreo două palme pentru că nu am luat unii mai lungi.

Iar peste toate astea, a reînceput ploaia... Dar credeţi că asta a fost tot? Nuuuu, mai aveam drumul înapoi. Drum pe care am sesizat două tufe de zmeură care scăpaseră atenţiei mele la trecerea spre poiană. Aşa că m-am apucat gospodăreşte de cules, urcând puţin câte puţin pe coastă, după alte şi alte fructe coapte, până am umplut pe trei sferturi găletuşa de un kilogram. Evident că, la un moment dat, trebuia să cobor. M-am uitat înapoi - cam doi-trei metri de coborât, fără ghimpi sau urzici întinse în cale. Aaa, simplu, mi-am zis, cu gândul la felul în care escaladasem mai devreme dealul cu mure.

În mijlocul potecii croite de mine, stătea un melc. (Era plină pădurea de melci.) Suflet simţitor cum sunt, mă gândesc să îl evit, să nu-l strivesc, cu gândul la cum apără copilul meu toate vietăţile, pe principiul "e mic, are şi el un suflet şi o mămică". Nu mi-am dus gândul la capăt, că m-am trezit că picioarele mele o iau fiecare în altă direcţie, diferită de cea în care s-a îndreptat găletuşa, iar eu am ajuns jos, de fapt, mult mai jos şi mult mai repede decât am vrut.

Nu ştiu dacă la Râmnicu Vîlcea s-a auzit ce am spus atunci, dar melcului sigur nu i-a scăpat, fiindcă a dispărut urgent. Oricum, el a scăpat nevătămat, eu nu tocmai: la sumedenia de zgârieturi am adăugat încă două-trei, plus o pată imensă de noroi pe blugi. (E clar: nu mai am picioare de arătat la mare, săptămâna viitoare.) Cel mai tragic a fost însă că tot ce am cules cu atât chin s-a împrăştiat printre vrejuri şi urzici. Lăsasem în urmă o dâră de fructe de parcă îmi era teamă că nu găsesc drumul înapoi spre zmeura coaptă. Şi uite aşa, în următorul sfert de oră, am strâns eu încă o dată zmeura şi murele. După atâta chinuială şi luptă cu natura, cred că nici melcului nu i-aş mai fi dat vreo boabă...

Nu m-am încadrat în ora alocată pentru operaţiunea asta, dar nici nu am depăşit cu mult timpul. Am recuperat pierderea pe drum până la vilă. Acolo am pus pe nesimţite găletuşa în portbagaj şi am mai desfăcut-o acasă, când am comis dulceaţa. Aici a urmat partea simplă: am pus murele şi zmeura în strecurătoare şi le-am spălat scufundându-le în apă. Le-am pus la scurs.

Ceva mai târziu, le-am amestecat cu o cantitate de zahăr egală cu două treimi din cantitatea de fructe şi le-am pus la odihnit o oră, să lase suc.

Le-am pus la fiert, la foc viu. După ce a început să se lege, am pus o jumătate de linguriţă de zeamă de lămâie, iar la final (a fiert cam 30 de minute) încă pe atâta.

A rezultat un borcănel de 330 de grame de dulceaţă, a cărei speranţă de viaţă o estimez la două-trei săptămâni. Cât efort doar pentru atât... Dar - ca în reclama la cardul de credit - experienţa trăită nu are egal.

Cea mai bună dulceaţă de zmeură

Anul acesta nu am găsit zmeură în piaţă, astfel că am tot visat o vreme la dulceaţă şi la zmeură cu iaurt, până când mi-am luat gândul. Mi-am adus aminte de asta în cele câteva zile petrecute la munte, când am dat de zmeură în timp ce căutam... fragi. Am cules atunci un pumn de zmeură pe care l-am mâncat pe drum spre cabană.

Zmeura de pădure e ceva mai mică decât cea care creşte de obicei în curţile oamenilor. Nu ştiu nici dacă e la fel de parfumată, dar ştiu că, la gust, nu am simţit vreo diferenţă.

A doua zi, când mi s-a părut mie că nu îmi simte nimeni lipsa, am tăiat-o spre poiana cu zmeură. Am umplut cam jumătate de cutie de un kilogram cu zmeură şi direct în bucătărie m-am oprit cu ea. Până să-şi dea seama ceilalţi de ce am fost eu în pădure, zmeura era deja pregătită pentru dulceaţă.

Ce am făcut eu cu zmeura asta se regăseşte pe lista cu sfaturi pentru pregătirea dulceţii, dar la secţiunea "aşa nu". De fapt, nu cred că a fost vreo regulă pe care să nu o fi încălcat până am ajuns la produsul finit. Am spălat zmeura într-un castron, scurgând apa de parcă aş fi avut acolo cuburi de carne ori cireşe, nu fructe delicate de pădure. Nu am avut altceva în dotare, recuzita de bucătărie a cabanei fiind limitată...

Apoi, nu am avut destul zahăr, adică la aproape două pahare de zmeură am pus ceva mai mult de jumătate de pahar de zahăr. De zeamă de lămâie... nu poate fi vorba. Am avut în schimb un pic de mentă. Sălbatică, evident...

Nu am lăsat fructele să se odihnească măcar un sfert de oră cu zahărul pentru că exista pericolul major să fie descoperite şi mâncate de inamici. Aşa că le-am pus la fiert rapid, fără să se scurgă măcar cum trebuie, cu zahărul netopit. Şi în ce credeţi că le-am fiert? În ibricul pentru cafea, celelalte opţiuni fiind o oală pentru ciorbă şi o cratiţă potrivită pentru sarmale.
La fiert - pe repede înainte, pentru că celălalt ochi avea flacără mult prea mică. Am oprit focul, am pus pe o farfurioară ceva dulceaţă în scop demonstrativ, pentru şedinţa foto, după care am lipsit 30 de secunde din bucătărie...

Am mai găsit ceva dulceaţă pe marginile farfurioarei, aşa că ar reprogramat pozatul pentru a doua zi de dimineaţă, când jumătate din borcănel s-a dus într-o singură burtică, împreună cu nişte pâine cu unt şi cu o cană de lapte. Pardon, lăptic...

Săraca bunică-mea (mare campioană neoficială pe judeţ în dulceţuri şi şerbeturi din acelea care se mănâncă în paharul cu apă rece) m-ar fi exterminat să vadă cum am făcut eu dulceaţa asta... Eu însă pot spune, fără jenă, că a fost una din cele mai bune dulceţuri pe care le-am mâncat vreodată. Poate pentru că a fost făcută "pe picior", fără să mai ţin cont de vreo regulă (aha, deci se poate şi aşa) ori poate pentru că mi-era taaare dor de o dulceaţă de zmeură.

Să nu vă închipuiţi însă că, dacă aş repeta experienţa exact în acelaşi mod, ar ieşi ceva la fel de bun...

Farfuria antimonotonie

La ce vă gândiți când auziți numele lui Ralph Lauren? În primul rând la rochii vaporoase și parfumuri fine, nu? Ori Ralph Lauren înseamnă mai mult decât atât. Și nu mă refer doar la colecțiile pentru bărbați sau copii și nici la cele de accesorii, ci la creațiile sale destinate căminului. Iar asta înseamnă obiecte de decor, cuverturi și alte țesături, dar și farfurii, căni și pahare.

Vreo curiozitate legată de preț? O cană - între 20 și 50 de dolari, o farfurie de la 30 de dolari în sus, un castron 75 de dolari, un set de pahare 200 de dolari. Spre comparație, când vesela nu are o astfel de marcă, poți cumpăra un set de 8 farfurii cu 15 dolari sau un set complet de masă, de 44 de piese, cu 100 de dolari. Le puteți găsi pe site-ul oficial Ralph Lauren sau la Macy's ori Nieman Marcuss.

Duminica viitoare vă voi arăta ce a creat pentru bucătărie o altă celebră casă de modă. Un alt nume cunoscut mult mai mult în lumea creațiilor haute couture și al parfumurilor decât în designul de interior.

Un pic de vacanţă...

Dragii mei,

în următoarele două săptămâni, voi scrie mai puţin şi mai rar. Plec în vacanţă. Suficient de aproape ca să ajung acasă în câteva ore, dar suficient de departe pentru ca telefonul mobil şi internetul să nu aibă acoperire.

Voi relua, din 1 august, ritmul de postare a reţetelor cu care sper că v-aţi obişnuit. Şi atunci voi veni cu alte dulceţuri şi marinate, cu afinată şi lichior de kiwi, dar şi cu premiile promise pentru cei care au comentat pe blog...

Până atunci, vacanţă plăcută celor care se odihnesc şi spor la lucru celor care chiar trebuie să muncească!

Să ne vedem cu bine!

Marinată "vezi că ţi se strică în frigider"

Recunosc ca am preluat de la alţii conceptul "vezi că ţi se strică în frigider", adică ideea de a valorifica într-o mâncare diferite ingrediente rămase în frigider sau pe lângă, ca să nu ajungi să le arunci. (Mulţumesc, Mazi!) Eu însă nu am făcut omletă şi nici paste, ci am aplicat ideea făcând o marinată.

Am plecat de la faptul că mai aveam câteva măsline marinate şi o grămadă de ulei aromatizat deja, cu care nu aveam niciun plan imediat. Am mai descoperit în frigider vreo două bucăţi de brânză care riscau să rămână fete bătrâne, o coajă de caşcaval şi un ardei roşu mâncat pe jumătate. Am adăugat o ceapă roşie şi o crenguţă de cimbru proaspăt şi s-au adunat destule pentru o marinată. Cine se apucă de treabă de la zero - şi nu pornind, ca mine, de la rămăşiţele măslinelor marinate - are nevoie de un păhărel de ulei de măsline, pentru a acoperi ceea ce umple un borcan de 800 de grame.

Pentru a condimenta uleiul, pe care eu l-am avut gata pregătit, aveţi nevoie măcar de usturoi şi piper boabe, dar puteţi adăuga ce alte condimente mai doriţi, inclusiv ierburi uscate sau verzi )cimbru, busuioc, oregano sau chiar mentă). Condimentele pot fi puse întregi ori pot fi pisate împreună (accentuând astfel aromele) şi apoi amestecate cu uleiul de măsline. Eu am amestecat condimentele şi cu un pic de sare şi piper praf şi le-am presărat apoi peste bucăţile de brânză, caşcaval, ceapă şi ardei, în timp ce le-am pus în borcan, împreună cu măslinele, iar la final am turnat uleiul deasupra.

Ca să prindă ceva gust marinata asta, trebuie lăsată măcar vreo 10 zile la frigider. Nu faceţi cum am făcut noi cu un caşcaval marinat, pe care l-am atacat după şapte zile şi mă întreb şi acum ce gust ar fi avut dacă am mai fi avut puţină răbdare.

Despre gustul final, ce să zic... Caşcavalul şi brânza au luat aromă de legume, iar ceapa şi ardeiul izul de măsline. Am încercat şi uleiul cu o bucăţică de pâine şi pot să spune că e co-lo-sal... Marinata asta merge de minune cu pâine neagră şi cu nişte roşii mici şi dulci.

Mi-e clar: asta este marinata care-mi place cel mai mult, poate chiar mai mult decât cea de vinete.

Farfuria antimonotonie

Pentru că ne-am obișnuit să ne pese doar de ceea ce punem în farfurie.
Pentru că nu contează doar CE mâncăm, ci și CUM mâncăm.
Pentru că avem în jur lucruri frumoase pe care adesea nu le mai vedem.

Pentru că e un mod de a alunga monotonia.
Și pentru că viața e făcută și din mii de lucruri mărunte. Cum ar fi o farfurie pictată, care îți aduce aminte că e vară...

Duminica viitoare - altele. Tot deosebite. Și celebre, precum cel care le-a creat.

Dulceaţă pentru diabetici

Când mă gândeam să mă apuc de făcut dulceţuri, aveam impresia că toată lumea le mănâncă la fel ca mine, adică fără probleme. Ori, chiar de la prima dulceaţă executată, am constatat că diabetul, colesterolul şi teama de îngrăşare îmi atacă (în mod consecvent, am văzut apoi) rudele şi prietenii folosiţi pe post de cobai. Am luat asta drept provocare şi am căutat soluţia (a se citi reţeta), pe care am şi găsit-o.
Prima mea dulceaţă pentru diabetici a devenit cadou de desparţire pentru colegul cu care am împărţit vreo patru ani un birouaş de 3 pe 3 metri, care migrează spre un job ceva mai puţin stresant. Sper să nu fie marcat negativ în aşa hal de dulceaţa asta încât să nu vrea să mă mai vadă vreodată...
Este vorba despre o dulceaţă de vişine cu mentă, pe care am îmbunătăţit-o în mod neprevăzut cu vin roşu. Modificarea principală adusă reţetei de bază este că am folosit îndulcitor în loc de zahăr şi am adăugat pectină şi vin. Soluţia presupun că nu este necunoscută celor care nu pot consuma zahăr, dar, dacă nu aţi încercat niciodată asta acasă, acum aveţi ocazia să vedeţi ce iese şi de ce probleme vă izbiţi.

Am avut 500 de grame de vişine fără sâmburi, în jur de 150 de grame de îndulcitor, două linguriţe şi jumătate de Gelfix 2:1, mentă şi jumătate de pahar de vin roşu, care a apărut mai târziu în schemă.

Prima problema a fost că o anume cantitate de îndulcitor nu corespunde unei cantităţi egale de zahăr. Pe cutia pe care o am eu, paritatea este 75 de grame de îndulcitor - 750 de grame de zahăr. Asta însemna să pun doar 50 de grame de îndulcitor, dar mi s-a părut insuficient (el fiind recomandat pentru salate de fructe şi prăjituri, nu pentru dulceaţă), aşa că am adăugat de trei ori mai mult. Până la urmă, cât timp îndulcitorul nu are niciun rol în legarea dulceţii, puteţi pune după gust, să fie cât vă place de dulce. La cantitate folosită de mine, dulceaţa îmi pare a fi la fel de dulce ca cea obişnuită.

O lingură de îndulcitor şi Gelfixul se pun peste vişine şi se omogenizează, apoi se pun la foc, într-un vas de inox. Aici apare o altă problemă: îndulcitorul nu stimulează fructele să producă suc, aşa cum se întâmplă cu zahărul, astfel că este nevoie de un adaos de lichid. Eu am pus jumătate de pahar de vin roşu, dar se poate pune şi altceva, în raport de gusturi şi de fructele folosite (vin alb sau lichior).

Când începe să fiarbă, adăugaţi treptat restul de îndulcitor, în ploaie, ca să se omogenizeze mai uşor. Am adăugat şi menta şi am lăsat la fiert mai puţin zece minute, până am văzut că dulceaţa se leagă. Instrucţiunile de la Gelfix spun că, după ce se adaugă tot zahărul (în cazul ăsta îndulcitorul), se mai lasă la fiert doar 3 - 5 minute. Această durată de fierbere este insuficientă însă, pentru că fructele nu au timp să se pătrundă şi rămân crude, astfel că le-am lăsat mai mult la foc.

Până la urmă, a ieşit o dulceaţă bine legată şi dulce, în care vişinele au o culoare bestială, formă şi gust. Şi de vin, aş spune...
Mă întreb ce ar ieşi dacă Gelfixul ar fi pus mai tîrziu, astfel încât să poţi fierbe mai bine fructele. Ori dacă aş pune tot îndulcitorul de la început şi aş lăsa fructele să se odihnească, aşa cum se întâmplă după reţeta clasică. Încerc data viitoare. Indiferent ce fel de dulceaţă ar ieşi, sunt sigură că voi găsi amatori care să o testeze...

Un caşcaval (aproape) marinat

Discuție între mine și soț, într-o seară:
- Ce e în borcanul cu capac portocaliu?
- Cașcaval marinat.
- Îhâm... Și dispare.
În seara următoare:
- Mai avem cașcaval?
- Avem la marinat și...
- În afară de ăla, trebuie să pui altul.
- De ce?
- Pe ăla l-am mâncat.
Un borcan întreg, într-o zi. Înțeleg că a fost bun, chiar dacă nu a stat la marinat două săptămâni, ci doar vreo șapte zile. Cum succesul rețetei este confirmat (soțul este tester de bază pentru tot ce experimentez in bucătărie), mă gândesc acum să trec la combinații, în primul rând cu mai multe feluri de brânză și cu alte aromatice. Dar haideți să vă spun cum am făcut.
Trebuie cașcaval (de preferat unul mai poros și nu prea tare), o crenguță de rozmarin, câțiva căței de usturoi roșu (mai mic, dar mai aromat decât celelalte soiuri), piper boabe (am avut negru, verde și roșu), fulgi de ardei roșu și câteva cuișoare. Pe urma m-am gândit că ar fi mers și vreo câteva boabe de coriandru, dar pun data viitoare. Mai este nevoie de ulei extravirgin de măsline și de un borcan.

Se amesteca piperul, rozmarinul tăiat, fulgii de ardei și cuișoarele. Cașcavalul se taie bucățele și se pune în borcan, strecurând printre cuburi cățeii de usturoi zdrobiți cu lama unui cuțit și câte puțin din amestecul făcut. Deasupra se toarnă uleiul de măsline, care trebuie să acopere conținutul.

Se lasă la marinat 14 zile, pentru a ajunge la cel mai bun gust. Cum spuneam, la noi nu a apucat...

Funny break

Pare-se că s-a întors vara. Cu mult soare, călduri și maare poftă de ceva rece și bun. Un suc, o limonadă sau, mai bine, o înghețată. Cât mai multă înghețată, cu ciocolata sau fructe...

... ori în alte combinații...

Poți să poftești la înghețată fie că ești mare...

... sau ești mic.

Așadar, savurați...

Un fel de vinete marinate / murate / la borcan

Îmi bat capul de câteva zile cum să numesc postarea asta, despre cum am pus vinete la conservat. În Turcia (ţara de origine a reţetei), se numesc vinete murate, dar un român se gândeşte în primul rând la saramură când aude asta. Ori numai saramură nu-i în reţeta asta. Sigur, pot fi puse murături şi în oţet, dar vinetele astea nu sunt puse în oţet.

Până la urmă, le-aş spune marinate, chit că se supără spahiii că le pângăresc moştenirea gastronomică prin botez cu nume venite de la creştini.

Pentru că fac pentru prima oară aşa ceva, am pornit cu nişte cantităţi mai mici (deh, control preventiv al pagubelor pe timp de criză). Aşadar, am avut două vinete (cât să umplu un borcan de 800 de grame), un pahar de oţet de 5 grade, o lingură de ardei roşu bucăţi (cumpărat de la Plafar :)), usturoi, cimbru verde, piper boabe şi ulei de măsline.

Am curăţat vinetele şi le-am tăiat felii groase de 2-3 centimetri, apoi le-am dat cu sare şi le-am pus la scurs. Am pus la fiert oţetul îndoit cu apă (o parte apă la două părţi de oţet) cu ardeii, piperul, un fir de cimbru şi un pic de sare.

Când oţetul a atins punctul de fierbere, am pus în el feliile de vinete şi le-am lăsat câteva minute să clocotească. Când le-am scos, vinetele îşi schimbaseră puţin culoarea, iar feliile erau destul de uşor de desfăcut în bucăţi, fără să îşi piardă forma însă. Le-am pus la scurs, cât să se şi răcească puţin.

În borcan am pus un pic de ulei de măsline, usturoi zdrobit şi apoi feliile de vinete, printre care am strecurat în continuare usturoi şi cimbru verde. La final, am pus ulei de măsline cât să fie acoperite complet vinetele de lichid.

Puneţi-le la răcoare şi aşteptaţi o săptămână până să le gustaţi. Credeţi-mă, merită efortul. Şi chiar nu mai contează cum se numesc...

O simplă dulceaţă de afine

Mi-am dorit tare mult, vara asta, să fac dulceaţă şi sirop de zmeură. Mă gândeam şi la ceva zmeurată, dar nu a fost să fie. În piaţă am văzut zmeură o singură dată, înainte de începerea sezonului ei, la un preţ prohibitiv (15 lei paharul). Zmeur ape care am urmărit-o cum creşte încă din stadiul de floare, într-o curte pe drum spre birou, a dispărut subit într-o zi, fără să fi ajuns să se pârguiască aşa cum trebuie.

Nu am avut încotro şi m-am reorientat, mai ales că am găsit ieri în piaţă nişte afine tare frumoase. Am luat pentru o dulceaţă şi pentru o afinată. Dulceaţa am făcut-o tot ieri şi am atacat-o azi dimineaţă. Cu afinata este însă altă poveste, pe care am să v-o spun peste vreo trei săptămâni.
Pentru dulceaţă, am spălat afinele punându-le în strecurătoare şi scufundându-le în apă de câteva ori. Am pus cantităţi egale de zahăr şi afine şi am mai pregătit câteva cuişoare şi două crenguţe de mentă şi, pentru final, un pic de zeamă de lămâie.

Am pus la fiert fructele şi zahărul fără să mai aştept să lase suc şi s-au legat foarte repede. Pe ultima sută de metri am adăugat frunzele de mentă şi cuişoarele. Înainte să opresc focul, am pus şi zeama de lămâie.
Apoi - pus dulceaţa la borcan fierbite, răsturnat borcanul pentru 15 minute, pus la rece. Sigur, am pus ceva deoparte pentru degustare.

A ieşit o foarte simplă şi bună dulceaţă de afine...

Un oţet potrivit pentru ciorbe

Vă povesteam aici despre usturoiul pe care l-am pus la murat în oţet. Nu a avut zile multe, iar în urma lui a rămas oţetul din borcan, prin care mai găseai urme de usturoi şi de ardei iute. Suntem amatori de tot felul de preparate aromate, aşa că am valorificat fără probleme ce a rămas în urma conservei de usturoi. Pentru că ne-a plăcut, am făcut iar, de astă dată de dragul oţetului.

Am avut ca ingrediente cca 350 mililitri de oţet de 5 grade, doi ardei iuţi, o măciulie de usturoi, câteva boabe de piper negru şi verde şi un pic de sare.

Usturoiul l-am curăţat şi spălat, apoi am pus într-o sticlă de 400 de mililitri căţeii zdrobiţi uşor. Deasupra am pus ardeii iuţi, tăiaţi bucăţele late de un deget.

Am pus la fiert oţetul, cu piper şi sare, iar când a ajuns la punctul de fierbere l-am luat de pe foc şi l-am turnat în sticlă şi am pus imediat capacul.

Va sta la temperatura camerei câteva zile, timp în care oţetul preia aroma condimentelor, după care trebuie pus la rece. Oţetul se colorează după ardeiul iute folosit la aromare: un ardei roşu va colora oţetul în portocaliu, unul verde îi va da o tentă verzuie.

Poate fi păstrat cu ardeiul şi usturoiul în oţet ori lichidul poate fi strecurat şi adăugate bucăţi proaspete de usturoi nezdrobit sau ardei iute. Dacă ardeiul şi usturoiul folosite iniţial la preparare nu sunt îndepărtate după câteva zile, oţetul nu va mai fi la fel de limpede.

Din experienţă vă spun că acest oţet este foarte potrivit pentru ciorbe. Noi l-am ataşat unei ciorbe rădăuţene şi a ţinut loc cu succes ardeiului iute. Si sunt convinsă că sunt muulte alte ciorbe şi zemuri cărora acest oţet le poate da o savoare cu totul deosebita...

Cum n-am devenit vegetariană

V-am spus că nu mă dau în vânt după ciorbe, nu? Ei, asta nu mă scapă de gătitul lor, cât timp onor consortul e mare amator de ciorbă, mai ales rădăuţeană (să dau detalii?:)), despre care crede din tot sufletul că îmi iese într-un mare fel. Aşa de mare fel că fac periodic o oală suficientă pentru doi, pe care o mănâncă rapid de unul singur.
Acum trei zile - comandă de ciorbă rădăuţeană în meniu, iar onor gospodina se înfiinţează în piaţă pentru chestii mărunte şi care trebuie alese după analiză sub ochi agil de scorpie crescută în bucătărie: ţelină, păstârnac, morcovi şi alte rădăcinoase. Aşa că m-am dus în piaţă...

Ştiţi cât de greu se cultivă ţelina? Dacă te iei după preţ, ai spune că tot aşa de greu ca ardeii şi muuuult mai dificil decât roşiile. (Acasă l-am întrebat şi pe Google, care zice că ţelina nu cere prea multă lumină, ci doar un sol hrănitor şi destulă apă. Nu-mi aduc aminte mare lucru despre grădina bunicii, dar mi-a confirmat soacra mea că nu e cine ştie ce scofală să îţi crească nişte ţelină în grădină.)
Dacă ar fi să citez televizorul în stilul "ce poate face un român cu aceşti bani?", aş zice că banii pentru o ţelină îi ajung lejer oricui să cumpere în loc un kil de roşii sau un kil de mere ori două kile de cartofi. Şi ar ajunge de o mâncare... Oare cei care vând ţelina ştiu asta? Sau ei doar o vând, nu o şi produc?

Şi tot cam aşa stă treaba şi cu ardeii, dacă vrei din cei care au şi ceva pulpă, nu doar coajă şi seminţe.

Pe scurt, am dat 8 lei pe carnea de pui, 3 lei pe o ţelină, tot 3 lei pentru trei morcovi şi trei păstârnaci, 5 lei pe doi ardei. Pătrunjel şi alte ierburi am în curte, aşa că sunt gratis. La gulie am renunţat, că era posibil ca şi preţul ei să se fi inflamat, ca la electrizarea prin influenţă: împărţea taraba cu nişte ardei kapia de 4 lei bucata şi ţelină de 5 lei. Nu mă zgârcesc la mâncare, dar parcă-i prea de tot...

Un calcul simplu chiar şi pentru mine (am divorţat de matematică în clasa a noua, când am dat Realul pe Filologie-istorie) arată că, dacă vrei să faci o ciorbă, ai multe şanse să dai mai mult pe legume decât pe carne. Şi asta fără majorări de TVA. Numai vegetarian să nu fii pe criza asta!

Ieşind in piaţă, am văzut la un colţ nişte buchete superbe de gladiole, cu flori mici, portocalii, tivite cu galben. Trei la leu, într-un buchet cât o legătură din toate verdeţurile pentru o ciorbă... Oare gladiolele sunt comestibile?

Glumesc, dar gluma e amară. Dincolo de umor, rămân problemele: sunt mulţi prea săraci să-şi permită să mănânce sănătos şi mulţi alţii prea avizi de câştig ca să le pese de asta.

Un porumb copt altfel

Am profitat de faptul că norii au făcut o pauză, în week-end, şi am făcut un grătar. Şi, pentru că ţineam tare mult să pun pe grătar şi altele decât clasicele fripturi cu mici şi legume, am încercat un porumb pus la copt cu totul altfel decât de obicei. Reţeta mi-a suflat-o, ca -n multe alte dăţi, o sursă specialistă în bucătăreli de prin alte ţări. Poate există şi pe la noi locuri în care porumbul se coace astfel, dar eu, una, nu am mai întâlnit aşa ceva până acum.

Pe lângă pormb, am avut nevoie de un strop de ulei şi de sare, precum şi de nişte bucăţi de sfoară. Porumbul se pune la copt cu tot cu pănuşi, dar se desface înainte puţin şi se curăţă de mătase. Se spală bine şi se pune cu totul în apă, pentru jumătate de oră. Această etapă este importantă pentru că face ca pănuşile să se îmbibe suficient cât să nu ia foc în timpul coacerii. După jumătate de oră, porumbul se scoate din apă. Pănuşii se desfac iar şi porumbul se dă cu un pic de ulei (întâmplător, eu am avut chiar ulei de porumb) şi sare. Se îmbracă la loc şi se leagă pănuşii la capăt cu sfoară, ca să nu se desfacă la copt.

I-am pus la copt direct în jar. Trebuie ceva răbdare pentru un rezultat bun: dacă jarul e prea puternic, pănuşii se usuca şi se ard, iar porumbul nu mai este protejat cum trebuie. Dacă nu arde suficient, boabele rămân crude. Aşa că jarul trebuie să fie potrivit, iar porumbul trebuie întors tot timpul, ca să fie copt uniform.

Cred ca a durat cam 40-45 de minute coptul în jar, dar a meritat. La final, când este făcut, porumbul are culoarea celui copt fără a fi ars câtuşi de puţin, iar la gust... pare a fi făcut în suc propriu. Asta poate şi pentru că uleiul pe care l-am pus era tot de porumb. Bine, am mai ars câte o pănuşă la capăt, dar cred că, pentru prima oară, porumbul meu a ieşit mai mult decât acceptabil.

Bun, bun... Acum, când mă gândesc, îmi dau seama că ar fi mers şi un praf de nucşoară pe lângă sarea aceea. Poate data viitoare....