Cidru de mere

Despre cidrul de mere am auzit prima oară pe când citeam despre vitejiile lui Ivanhoe, în cartea cu acelaşi nume a lui Sir Walter Scott. M-am întrebat mult timp ce are atât de bun băutura asta, de a ajuns ducele de Wellington - învingătorul lui Napoleon la Waterloo - să impună taxe pe toate celelalte băuturi alcoolice, împingându-le spre nişte preţuri prohibitive, pentru a promova cidrul de mere. Abia acum am ajuns să beau şi eu cidru şi pot spune că ştia ducele ce ştia...

Un kilogram de mere, jumătate de kilogram de zahăr, doi litri de apă şi o ciupitură de drojdie, cam 5 grame. Merele în felii subţiri (le-am dat pe răzătoare) le-am pus într-un borcan de câţiva litri. Am pus deasupra drojdia şi zahărul dizolvate în cei doi litri de apă.

Nu am putut să nu adaug ceva aromat, aşa că am pus câteva cuişoare. Am amestecat bine, am acoperit borcanul cu un şerveţel şi am lăsat totul la temperatura camerei pentru două săptămâni.

În primele câteva zile, am amestecat zilnic de câteva ori cu o lingură mare de lemn merele şi lichidul, care începuseră să fermenteze.

După două săptămâni, am mutat borcanul la rece pentru câteva zile. În acest timp, lichidul aproape s-a limpezit.

În continuare, ar fi trebuit să trag cidrul în sticle. Pentru asta, ar fi trebuit să am un furtun, dar nu am avut, aşa că m-am descurcat cu o strecurătoare. E drept că nu cu acelaşi efect: am tulburat cidrul şi, când am gustat vreo două pahare, s-a răzbunat pe mine tulburându-mă, la rândul lui.

Înainte de a-l pune în sticle, am adăugat încă 200-300 de grame de zahăr, pentru că mi se părea cam prea acrişor. Plus două beţişoare de scorţişoară, direct în fiecare sticlă.

M-am ales cu doi litri de cidru, cu gust plăcut, de suc de mere înţepător şi puţin alcoolizat, parcă ceva mai tare ca berea.