Cronica unui întreprinzător ratat

Cei care sunt mai vechi pe aici îşi aduc aminte probabil cum a început totul cu acest blog: o reţetă auzită în autobuz (m-am întrebat deseori dacă doamna aceea a intrat vreodată aici), o farfurie de fructe uitată în frigider... Am fost întrebată de multe ori dacă nu transform totul în afacere. Nu acesta a fost scopul, dar, împinsă de la spate de prieteni precum câinele puricos la spălat, am zis că nu strică încercarea. În viaţă, oamenii regretă ceea ce nu fac, nu?

Având idei destul de clare despre cât costă oficial şi, mai ales, neoficial ce înseamnă autorizarea pentru cei care prepară alimente, mi-am zis să mă orientez spre ceva mai simplu. Aşadar, nu facem dulceţuri şi murături, ci uleiuri aromate. 

Ca organizare, am luat pe rând variantele şi tot pe rând le-am eliminat. Firmă nu vreau, că-i prea complicat. PFA - e simplu, se poate, dar trebuie o dovadă a experienţei în domeniu. Diploma în ce, în conserve?? La cât de interesată era funcţionara care mi-a expus problema, ar fi fost acelaşi lucru să aduc diplomă de Conservator, carnet de membru PC ori certificat de specialist în analize cu Carbon 14, dar n-aveam de niciunele. Liceul şi facultatea m-au pregătit pentru multe, dar pentru gospodărie nu. Diploma de cea mai bună mamă nu mi-a fost recunoscută, competenţele culinare dobândite prin practică au trecut neobservate. Iar o scurtă căutare a cursurilor autorizate de bucătar mi-a arătat că importanţa conservelor este invers proporţională cu preţul şi timpul alocat fiecărui curs.

Bun, s-a rezolvat. "Mic producător" scrie pe mine atunci. Pământ am cât să cultiv o mână de verdeţuri (ehe, câte poţi face în patru metri pătraţi dacă ai idei!), iar de reţete nu duc lipsă. Am căutat legea, m-am documentat şi am luat legătura cu onor direcţia din primărie care să-mi elibereze certificatul cu pricina.

- Aa, deci aveţi pământ, nu? 

- Am curte, atât cât să cultiv plantele de care am nevoie. (N-am stat să explic că aş fi putut produce două navete cu sticluţe de ulei şi oţet aromate jumulind doar o tufă de rozmarin şi o creangă de salvie. Era prea cald afară, iar doamna prea plictisită.)

- Puteţi obţine certificat de producător dacă este teren agricol.

- Locuiesc în oraş, doamnă. Terenul este în intravilan.

- Îl scoateţi şi îl introduceţi în circuitul agricol. Adică faceţi dezmembrare.

- Pentru patru metri pătraţi? Permite Planul Urbanistic Zonal aşa ceva în zona în care locuiesc?

Nu mi-a răspuns la niciuna din cele două întrebări. Probabil calcula taxele de dezmembrare. Am insistat:

- Şi dacă locuiam la bloc şi plantam pe terasă, ce ar fi trebuit să dezmembrez? Şi dacă făceam terasa teren agricol, puteam să cresc şi o vacă acolo?

Nici acum nu mi-a răspuns. Probabil făcea rapid un calcul de rentabilitate: subvenţia la care aş fi avut dreptul pe cap de vită furajeră versus cât impozit ar fi trebuit să plătesc pe venitul pe care mi l-ar fi adus vaca. C-aşa-i în afaceri, să nu te pună naiba să investeşti, că statul atât aşteaptă.

Doamna funcţionară a rămas cu impozitul neîncasat, iar eu cu terenul în intravilan. Nu m-am mai făcut investitor, ci scriitor pe blog despre dulceţuri, murături. uleiuri şi oţeturi aromate. Şi sigur n-am să regret că n-am transformat asta în afacere. La aşa început, vă daţi seama cum ar fi fost sfârşitul?