Sos de usturoi cu hrean. Adică un mujdei...

Dacă tot v-am povestit aici despre cum am încropit o masă, vineri seară, de dragul unui mujdei de usturoi, măcar să vedeţi şi pentru ce mi-am pierdut eu timpul.

Se iau căţeii de usturoi, se taie feliuţe, se dau cu puţină sare şi se zdrobesc. Sigur, aş fi putut să-i trec prin storcitorul metalic (nu ştiu cum exact se numeşte scula aceea), dar rămân la părerea mea că usturoiul e mai gustos atunci când este bătut bine, prin metoda tradiţională. 

După ce am adăugat câţiva stropi de ulei de măsline şi un praf de piper, l-am amestecat bine. Am aruncat apoi deasupra o jumătate de linguriţă de hrean ras (nu prea mult, să nu acopere gustul usturoiului), o lingură de smântâna, câţiva stropi de miere şi două fire de mărar tocat mărunt.

Ce a ieşit din amestecul ăsta am subţiat cu lapte. Cinci minute mai târziu, sosul rezultat se lăfăia pe o pulpă de pui înnăbuşită cu sare, piper şi bulion şi învelită apoi în pătură de mămăliguţă...

Atâta a fost. Că s-a terminat repede, nu avea răbdare vinul roşu în pahare, se cerea băut ca să stingă iuţeala usturoiului. Orice s-ar zice, nimic în lumea asta nu se compară cu o mâncare caldă şi bună, venită la timp pentru un flămând...

Terapia prin bucătărit

Vineri seară. Frig. E încă iarnă şi încă una din acelea care este evident că "nu-i ca vara". La hipermarketul din piaţă e o coadă la case precum duminica, la Loto. Am două caserole, din care niciuna nu îmi trebuie neapărat. Şi totuşi...

Coşul dinaintea mea îşi mişcă încet pachetele cu încă un pas în faţă. Salată de vinete (cam închisă la culoare), iaurt cu fructe, pui Shanghai (nu tocmai proaspeţi, mi se pare), cartofi prăjiţi la caserolă (reci, ce-i drept), o maioneză cu usturoi, o sticlă de Cola, una de Fanta, patru beri, o pâine. Suficient pentru o masă ori chiar două, depinde cât duce fiecare înainte de culcare. Ori la trezire, pentru că nu mi-e clar dacă proprietarii temporari ai coşului albastru - un nene care, în timp ce achită, îşi arată cu ostentaţie legitimaţia albastră de angajat al unei corporaţii IT şi a lui tanti impecabil machiată - merg spre casă ori pleacă în oraş. 

Îmi iau sacoşa şi plec. Spre casă, nu în oraş. Mă duc să mă arunc în bucătărie. Să sacrific una din caserolele cumpărate şi mai bine de jumătate de oră din timpul meu liber. 

Ceva mai târziu, un pui de mămăliguţă caldă abureşte pe masă, lângă pulpiţele de pui, mujdeiul îmbunătăţit şi vinul roşu de casă. Mă gândesc la salata sleită şi la cartofii reci ai omului de la Cisco şi fac un calcul sumar. Mă întreb cine iese mai bine: el, că a scutit statul în bucătărie cumpărând totul de-a gata ori eu, că m-am ales cu o mâncare caldă şi gustoasă, o reţetă nouă pentru amatorii de usturoi şi cu o şedinţă gratis de terapie antistress. Nu mi-am întrebat stomacul ce părere are, dar am o idee despre ce ar fi răspuns.

Cam asta a fost pentru mine statul în bucătărie, într-o seară de vineri. Până la urmă, e şi asta o formă de "debriefing". Şi totul pentru o mână de mujdei... 

De la bezele la omletă

V-am spus ce bunătate de lichior de ouă am făcut zilele trecute... Ce nu v-am spus este isprava prin care am trecut încercând să fac ceva din albuşurile rămase. Adică 14.

Primul gând - bezele. Albe, crocante pe margini şi pufoase la mijloc, cum mâncam când eram copil. Ce mare scofală să faci bezele? Pui albuşurile în castron, începi să le amesteci, pui treptat zahărul (cam 250 de grame la 4 albuşuri) şi le baţi pe baie de abur până se întăresc. Simplu şi clar. Aşa mi s-a părut şi mie. 

Am scos castronul, am pus albuşurile, am bătut, am mutat în vasul de la robotul de bucătărie şi am pornit, pe turaţie mică. Am pus zahăr şi am bătut iar, am pus zahăr şi am bătut iar, am pus zahăr şi aşa mai departe. Pe marginea aragazului. De întărit... mi s-au întărit mie muşchii, albuşurile ba. Ştiind eu ce sfaturi bune am dat altora, am pus puţin oţet şi un pic de praf de copt (să fie şi un agent de creştere). Plus ceva esenţă de lămâie, pentru aromă. După o vreme, văzând că robotul nu livrează ceva mai gros decât laptele condensat, mi-am zis că e bună o pauză. Pentru calmarea nervilor şi pentru rugi de aducere pe calea cea bună a albuşurilor...

Niciun rezultat nici în seria a doua. Am sunat un prieten, am căutat în cărţi şi degeaba. Nu ştiu dacă nu erau bune ouălele, nu erau destul de calde albuşurile, zahărul era antipatic ori suferea lămâia de sindrom PMS.

Într-un acces de furie, am adăugat în robotul de bucătărie câteva linguri bune de făină, o linguriţă de scorţişoară şi, la final, ceva bombonele colorate pentru decor. Am trântit în tavă nişte buline din chestia asta şi le-am băgat la cuptor, unde s-au umflat instantaneu, ca ciupercile după ploaie. ("Maaami, tu ai făcut prăjituri şi au crescut în loc ciuperci!..." Bine că măcar unul mă crede că am vrut să fac ceva dulce.)

Am scos tava din cuptor în 5 minute şi umplut rapid o cutie cu nişte chestii dulci şi foarte pleoştite, pe care nu le prezint aici din respect pentru suratele cu care au împărţit platoul: prăjitura rusească de la Natalie şi nişte amandine de casă făcute acum în premieră, mai siropoase decât telenovelele de la Acasă TV şi cu o audienţă la fel de mare.

Credeţi că am epuizat subiectul? Aici au fost doar 4 albuşuri. (Bine că nu le-am pus pe toate!) Pe celelalte 10 le-am combinat urgent cu nişte şuncă de pui rămasă singură după o noapte de dezmăţ, un gogoşar ameţit, trei felii de caşcaval ras, un pic de busuioc şi chimen şi am făcut o omletă imensă albă, răpusă fără prejudecăţi legate de culoare.  

Ştiam eu de ce nu fac prea des prăjituri... Am mai vrut eu să fac gem de vinete şi a ieşit, după unii, dulceaţă de mere cu nucă. În aşa condiţii, domnul meu soţ - fooaarte fericit după experimentul "Amandina însiropată" - a întrebat totuşi, cu speranţă în glas: "Dacă ai vrut să faci bezele şi a ieşit omletă, oare de ce trebuie să te apuci să iasă eclere?"

Lichior de ouă

Această băutură provine din coloniile olandeze, unde era preparată cu avocado. În timp, olandezii au renunţat la adaosul de fruct exotic, dar au păstrat denumirea "Advoocat" pe unele din sticlele de lichior de ouă. Este o băutură delicată şi cremoasă, pe care eu o asociez cu sărbătorile de iarnă, deşi de data asta le-am lăsat să treacă fără să o prepar. Dar niciodată nu e prea târziu...

Aveţi nevoie de 15 ouă (mai exact de gălbenuşurile lor şi de numai un albuş), un baton de vanilie ori o sticluţă de esenţă de vanilie (eu am pus de rom), 300 de grame de zahăr, apă şi alcool (am folosit o sticlă de 200 de mililitri de vodcă de 40 de grade).

Cele 15 gălbenuşuri se amestecă bine şi se trec printr-o strecurătoare.

 Zahărul se dizolvă într-o cană de apă, împreună cu miezul unui baton de vanilie ori sticluţa de esenţă. După ce s-a răcit amestecul, se toarnă peste gălbenuşuri şi se amestecă uşor, ca să se încorporeze. Se pune şi un albuş bine bătut şi se amestecă în continuare. 

 La final, se adaugă alcoolul diluat în apă. Reţeta pe care o aveam cerea 230 de mililitri de alcool de 90 de grade diluat în 110 mililitri de apă. Eu am făcut o combinaţie între sticluţa de vodcă, 50 de mililitri de apă şi un pahar dintr-un alt lichior simplu, fără arome.   

Astupaţi sticla şi lăsaţi-o la rece măcar două zile. Odată desfăcută, e bine să o consumaţi cât mai repede. (S-ar putea totu;i ca acest îndemn să fie inutil...) În reţetă scrie că trebuie consumată în cel mult 3 luni, dar eu nu aş aştepta atât.

Îmi place mult ce a ieşit şi sigur nu va fi ultima oara când fac aşa ceva. Chiar dacă am rămas cu o grămadă de albuşuri, prilej pentru alte reţete. Primul lucru care mi-a venit în minte au fost bezelele şi am şi trecut la fapte. Ce a ieşit, a fost cu totul altceva, dar despre asta vă povestesc data viitoare. 

Până atunci, mă duc să văd cum se mai simte sticla mea de lichior... 

Nicio dorinţă...

Trăiesc. Încă. În România. Pe bune, chiar dacă nu am mai apărut pe aici. Nu am dispărut de pe faţa pământului, nu am emigrat în Congo şi nici nu am intrat în grevă electronică (asta-i varianta pentru online a grevei fiscale), deşi aşa-mi vine câteodată să le fac pe toate... Doar că am descoperit că mi s-au îndeplinit dorinţele şi m-a copleşit revelaţia asta în aşa hal, că încă nu mi-am revenit.

Mi-am dorit o familie unită, activă şi veselă şi o am. Atât de veselă şi de activă încât, în circuitul acasă - grădiniţă - serviciu - grădiniţă - acasă - grădiniţă ş.a.m.d. nu apuc niciodată să mă plictisesc.

Mi-am dorit un job care să mă motiveze şi să simt că am valoare şi l-am primit. Atât de mult mă motivează încât seara, la culcare, tot dosare şi proiecte am în minte.
Mi-am dorit o casă la curte şi o am, iar acum îmi dau seama ca 24 de ore nu sunt suficiente pentru a ajunge mereu în toate colţurile ei.

Mi-am dorit să ştiu să gătesc şi ştiu. Atât de bine încât cei din jurul meu s-au obişnuit cu tot felul de chestii bune şi acum nu pot să îi dezamăgesc umplându-le farfuriile cu junk food. La fel şi prietenii şi vreo doi vecini...

Mi-am dorit să fiu scriitoare. Şi scriu. Bileţele mai mici şi mai mari, pagini rătăcite de agendă, pe care nu ştiu ce duh binevoitor va fi vreodată în stare să le pună în ordine.

Am tot ce mi-am dorit. Nu mai vreau nimic. Cu atâta fericire în jur, cine mai are nevoie (a se citi timp) de ceva?

Aşa că aveţi grijă ce vă doriţi. Nu de alta, dar s-ar putea să se îndeplinească...

P.S.: Mai în glumă, mai în serios, vă aştept pe aici, la un pahar de lichior de ouă şi la o poveste. Pentru că, după un pahar, parcă merge şi-o vorbă, nu?

Un purceluş, doi purceluşi...

După şoriceii de acum câteva zile, a venit rândul porcuşorilor. Nu m-a lăsat juniorul până nu am făcut şi asta, după ce i-am promis că vom avea şi altceva decât iepuraşi. Iar promisiunea e promisiune, nu? 

Urechi din măsline, codiţe din ceapă verde, râturi din şuncă şi cuişoare.
Ne-am distrat...

"Russischer Zupfkuchen" a la Natalie

Adică "prăjitură rusească cu zdrenţe din aluat". O reţetă pe care am luat-o de la o nemţoaică (de unde şi numele în germană, copiat sârguincios de mine de pe foaia scrisă de draga de Natalie) şi care a fost adaptată româneşte prin renunţarea la "zupf"-enuri (adică zdrenţe făcute din aluat frământat între palme şi împrăştiat peste cremă, înainte de a pune prăjitura la cuptor). În schimb, prăjitura asta are deasupra o glazură de ciocolată amăruie, care înveleşte o minunată compoziţie cremoasă şi dulce, cu brânză de vaci, vanilie şi mac.  

Dar să trecem la treabă! Pentru aluat, vă trebuie 400 de grame de făină, 200 de grame de unt sau margarină, 200 de grame de zahăr, 40 de grame de cacao, un ou şi un plic de praf de copt.  

Le-am amestecat pe toate bine până a ieşit un aluat maroniu şi lipicios...

...pe care l-am întins în tava unsă cu unt şi tapetată cu făină şi pe mâini, până la coate. Distracţie mare cu aluatul ăsta lipicios, noroc că mi-a venit ideea să îl dobor cu o lingură udă... Deasupra aluatului, trebuie un praf de pesmet, ca să adere mai bine stratul următor de compoziţie.  

Pentru cremă, vă trebuie 250 de grame de zahăr, tot atâta unt sau margarină, 500 de grame de brânză de vaci, trei ouă, un plic de zahăr vanilat, un plic de budincă de vanilie, două-trei linguri de mac şi circa 400 de mililitri de lapte călduţ. Ingredientele intră în ordinea numerelor de pe tricou: gălbenuşurile cu zahărul până se topeşte, brânza şi untul moale, zahărul vanilat şi praful de budincă, apoi laptele câte puţin, macul şi albuşurile bătute spumă.

Am turnat în tavă amestecul (părea cam moale, dar nu m-am impacientat) şi am pus prezumptiva prăjitură în cuptorul încălzit la 170-180 de grade. După 20-30 de minute, am lăsat focul mai mic, la 150 de grade, apoi a mai stat încă 20 de minute în cuptor.

După ce am făcut proba scobitorii, am scos prăjitura din cuptor şi am turnat deasupra o glazură făcută dintr-o ciocolată mare amăruie, o lingură de unt şi câteva linguri de lapte.

Cam asta a fost. Cu bucătăritul. Simplu, până şi mie mi-a ieşit.

Cât despre mâncat, buuuuunnă tare. În ritmul în care am degustat-o, sunt sigură că, la momentul apariţiei acestei postări, se va putea vorbi la trecut şi despre minunata prăjitură...

Când pisica nu-i acasă...

...joacă şoarecii în farfurie, este o vorbă veche. În cazul de faţă, aş spune mai degrabă că că şoarecii îşi fac de cap oricum, pentru că pisică nu avem şi sunt foarte sigură că nici nu vom avea vreodată. Şoarecii pot sta liniştiţi că nu vor fi mâncaţi de pisică, ci de alţi flămânzi.

Căci şoarecii despre care vorbim sunt chiar tare simplu de făcut şi buni de mâncat: sunt din ouă fierte, cu urechi din morcov, ochi din boabe de piper şi cozi din fire de pătrunjel.

Şoriceii pot fi făcuţi şi din jumătăţi de ou fiert, umplute cu pateu de ficat ori cu brânză şi verdeaţă, apoi întoarse cu tăietura în jos.
Poftă bună, pisoilor!

O turtă dulce ceva mai deosebită

Cum vă spuneam şi ieri, în vacanţa asta de Crăciun, eu şi juniorul meu ne-am distrat făcând turtă dulce, după o reţetă combinată din ce am văzut la Teodora şi ce am văzut la Nicole.  Mai exact, combinaţia de mirodenii este de la Nicole, eu pornind la preparat cu ingredientele şi în cantităţile date de Teodora. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu tot ce am bucătărit în vacanţa asta, şi acum am avut surprize...

Prima problema a apărut la măcinatul cuişoarelor. Nu am maşină de măcinat cafea, blenderul nu merge pentru aşa ceva, aşa că am cumpărat o râşniţă de piper. Cum piperul e una şi cuişoarele altceva, am pisat întâi cuişoarele în mojar, apoi le-am pus la măcinat. Noroc că am avut un ajutor nepreţuit, dispus să îşi ocupe timpul cu râşnitul până am ajuns să am nevoie de mirodenii, altfel taare greu îmi era! E drept că nimic nu e gratis: am avut de strâns cuişoare măcinate de pe masă, de sub masă, de pe scaun, din papuci, din păr şi chiar şi din urechi. Restul era în castronel - aproape o linguriţă, adică cu o idee mai puţin decât îmi trebuia.

Am pus la topit o cană de zahăr, am adăugat cafeaua şi apoi a doua cană de zahăr, am lăsat puţin la răcit şi am adăugat laptele şi ce ştiam eu că mai era pe listă, apoi am trecut la făină. Mi se părea însă ciudată consistenţa aluatului: foarte lipicios şi sfărâmicios şi fără vreun gând să se lege... 

...mă uit iar pe listă şi constat că uitasem să pun untul. Ok, acum se explică, îmi zic, dar îl punem şi pe ăsta, că nu am ajuns atât de departe încât să nu putem face "damage control". Pun untul într-un castronel, îl acopăr cu un şerveţel şi îl pun la încălzit la microunde, pentru 20 de secunde (aşa cum am procedat în multe alte situaţii), ca să îl adaug puţin încălzit, nu ca pe o bucată de banchiză. Cinci secunde mai târziu, untul bubuie în cuptor, aşa că a trebuit să îl culeg cu linguriţa de pe plafonul şi pereţii cuptorului. 

Buuun, cucoană, azi nu ai noroc la bucătărit! Bine, nici cu o zi înainte nu am avut şi nici vreo trei zile după. După ce scap de depresie poate vă spun ce s-a întâmplat cu ceea ce ar fi trebuit să fie cozonac, dar asta e altă poveste...

Ca să revenim la păţania de faţă, am luat în serios avertismentul Teodorei legat de cantitatea de turtă dulce rezultată. Mă bucuram chiar că voi umple cele două cutii din tablă în care visez să ţin mereu ceva de ronţăit. Ce mi-a scăpat a fost partea legată de cantitatea de făină, în sensul că am avut o percepţie distorsionată asupra expresiei "făină cât cuprinde". După primul pachet de 1 kilogram de făină adăugat în compoziţie, am trecut la rezervele vecinilor, de unde am mai recoltat jumătate de pachet. Când mi-a fost clar că nici acesta nu-mi ajunge, am sacrificat jumătate din compoziţie şi am pus-o deoparte, iar în restul am adăugat făcina pe care o mai aveam şi am început să ne jucăm... 

Odată joaca încheiată şi turta dulce coaptă, am pus-o la cutie (uraaa, am umplut cutiile de tablă!) şi am lăsat-o câteva zile, până ne-am făcut timp de colorat. Nu am acoperit-o cu nicio glazură, deşi aş fi vrut nişte colorant alimentar verde, pentru brăduţi. Am cumpărat nişte creioane alimentare (Dr.Oetker - 8 lei, patru culori) şi ne-a apucat de mâzgălit.

Povestea nu se termină aici însă. După Crăciun, mi-am adus aminte de aluatul din frigider şi am făcut încă un rând de turtă dulce. Am încălzit doar puţin aluatul, înainte de a-l modela. De data asta, nu m-am mai complicat cu forme de tăiat aluatul, ci am făcut biluţe pe care le-am turtit între palme. Nici de colorat nu le-am mai colorat: o mare parte au fost mâncate în stare brută de vecini, care au avut numai cuvinte de laudă la adresa reţetei. De ce? Pentru că turta dulce iese exact aşa cum era cea pe care o mâncam atunci când eram copii. Ca să nu le stric visul, nu am mai spus nimic despre păţaniile mele din procesul de producţie. Până la urmă, se explică tot ce s-a întâmplat: niciun lucru bun nu iese fără eforturi, nu? 

UPDATE: Pentru că această postare nu conţine chiar toată istoria, iar pictatul are şi el povestea lui, am arătat aici cum pot face mici minuni două mânuţe dibace, cu o tavă de turtă dulce şi patru creioane alimentare colorate. Aşadar... enjoy!

Funny Happy New Year Break

Iată că a venit şi Anul Nou!... Fie ca el să vă aducă bucuriile aşteptate, să fie mai bun ca 2010 şi mai rău ca 2012!

Vă las să mai ciocniţi câteva pahare şi să mai mâncaţi nişte cozonac, până ne întâlnim iar, când vă voi povesti isprăvile mele din vacanţa de Crăciun cu turta dulce şi creioanele colorate...

Iar căsuţele astea nu eu le-am făcut, ci alţii. Eu abia am depăşit faza "începător" în modelajul turtei dulci. Dar despre asta... data viitoare.

Un an nou fericit vă doresc!