Terapia prin bucătărit

Vineri seară. Frig. E încă iarnă şi încă una din acelea care este evident că "nu-i ca vara". La hipermarketul din piaţă e o coadă la case precum duminica, la Loto. Am două caserole, din care niciuna nu îmi trebuie neapărat. Şi totuşi...

Coşul dinaintea mea îşi mişcă încet pachetele cu încă un pas în faţă. Salată de vinete (cam închisă la culoare), iaurt cu fructe, pui Shanghai (nu tocmai proaspeţi, mi se pare), cartofi prăjiţi la caserolă (reci, ce-i drept), o maioneză cu usturoi, o sticlă de Cola, una de Fanta, patru beri, o pâine. Suficient pentru o masă ori chiar două, depinde cât duce fiecare înainte de culcare. Ori la trezire, pentru că nu mi-e clar dacă proprietarii temporari ai coşului albastru - un nene care, în timp ce achită, îşi arată cu ostentaţie legitimaţia albastră de angajat al unei corporaţii IT şi a lui tanti impecabil machiată - merg spre casă ori pleacă în oraş. 

Îmi iau sacoşa şi plec. Spre casă, nu în oraş. Mă duc să mă arunc în bucătărie. Să sacrific una din caserolele cumpărate şi mai bine de jumătate de oră din timpul meu liber. 

Ceva mai târziu, un pui de mămăliguţă caldă abureşte pe masă, lângă pulpiţele de pui, mujdeiul îmbunătăţit şi vinul roşu de casă. Mă gândesc la salata sleită şi la cartofii reci ai omului de la Cisco şi fac un calcul sumar. Mă întreb cine iese mai bine: el, că a scutit statul în bucătărie cumpărând totul de-a gata ori eu, că m-am ales cu o mâncare caldă şi gustoasă, o reţetă nouă pentru amatorii de usturoi şi cu o şedinţă gratis de terapie antistress. Nu mi-am întrebat stomacul ce părere are, dar am o idee despre ce ar fi răspuns.

Cam asta a fost pentru mine statul în bucătărie, într-o seară de vineri. Până la urmă, e şi asta o formă de "debriefing". Şi totul pentru o mână de mujdei...