joi, 23 iunie 2011

Un gem pe ultima sută: căpşune şi kiwi

Rămăsesem datoare cu o reţetă celor care încă au mai prins ceva căpşune prin pieţe ori grădini. Ceva simplu şi gustos, o combinaţie pe care eu o cred foarte reuşită: kiwi şi căpşune.
Lucrurile sunt foarte simple: căpşunele bine spălate se zdrobesc şi li se adaugă zahăr. Se pun la fiert, la foc viu, iar după o vreme se pun bucăţelele mici de kiwi.
Dureaza ceva fiertul, pentru că sucul căpşunelor - stimulate şi de adaosul de zahăr - duce la o compoziţie destul de apoasă. Lăsaţi să fiarbă descoperit, la foc viu (dar nu puternic), amestecând periodic. Mai puneţi suc de lămâie şi ceva mentă, spre final.
Cât zahăr puneţi... e la latitudinea voastră. Eu am pus zahăr aproape cât jumătate din cantitatea de căpşune, pentru că nu îmi plac dulceţurile şi gemurile excesiv de dulci. 
Pentru un gem dietetic, inlocuiţi zahărul cu îndulcitor, dar cu atenţie. Gemul se va lega altfel (se usucă mai mult) şi va avea altă consistenţă. Puteţi adăuga Gelfix (variantă pe care eu nu o susţin, din cauza aspectului artificial pe care îl dă), pentru întărirea fără zahăr.

În final - pus fierbinte în borcane şi întoarse apoi pe capac. Merge, pentru consum imediat. Pentru o bună conservare, rămân la părerea mea însă că tot sterilizarea este cea mai sigură variantă.


Enjoy!

miercuri, 22 iunie 2011

Baloane, baloane...

Provocată de Teodora şi de ale ei recipiente, mi-am adus aminte de nişte superbe vase din sticlă de Murano văzute acum vreo săptămână, la Veneţia. Le-aş fi pozat, dar nişte domni foarte convingători, postaţi în uşa magazinului nu erau de acord cu pozatul.
Aşa că am pozat ce am putut...


Da, aţi văzut bine: 500 de euro un balon.
Explicabil: tot sticlă de Murano...

Călătorii şi experimente: Încă un pic de (bucătărie de) Italia

De câteva zile încerc să mă hotărăsc ce să scriu despre ce am mâncat la italieni. Nu am avut multe experienţe ieşite din comun, dar nici nu pot spune că am trăit toată săptămâna cu paste, pizza şi parmezan.
Bine, rectific, paste am mâncat la fiecare masă, inclusiv seara. Daaa, paste şi iar paste, pe post de primul fel, între aperitive şi felul doi. Oamenii ăştia au habar ce este aceeaa ciorbă doar atunci când vin să mănânce la noi... (Certo che acuma, dopo ho mangiato paste de la italieni, m-am lămurit che nici noi nu ştim che sunt acelea paste.:)))
Şi, dacă nu lipsesc paste, nu are cum lipsi parmezanul. Invariabil pe masă, lângă sare şi piper. Poate lipsi pâinea, dar niciodată parmezanul.
Revenind, am mâncat o singură dată pizza. Taare bună şi aspectuoasă, cu blatul crocant şi mare cât o roată de car. "Pizza con mozzarella di buffala, pomodori e basilico". Adică cu brânză de bivoliţă, roşii şi busuioc. Plăcut, păpat tot, fără comentarii negative.
Cappuccino am băut, nu se putea să ratez ocazia. Cred că a fost cel mai bun pe care l-am băut vreodată...
Fără să revin obsesiv asupra pastelor, trebuie să spun totuşi că eu nu le-am combinat niciodată cu mazăre. Evident că poţi combina orice cu de toate, trebuie doar să îţi treacă prin cap. De ţinut minte şi de făcut şi acasă. 
Mai sunt şi altele paste peste care am sărit cu pozatul şi postatul (cu creveţi, cu fructe, cu dovlecei ş.a.m.d.), ca să pot trece mai repede la ceea ce, în meniul de la "Osteria Romeo e Giulietta" din Verona (un fel de restaurant, o afacere de familie), apare drept "pasti con ragu d'asino". Pe româneşte - paste cu carne tocată de măgar. Daaaaa, aţi citit bine. 
Doamna care le prepară nu ne-a detaliat tot procesul tehnologic, de la păscutul măgarului în poiană, anestezierea în vederea eutanasierii şi până la plasarea în farfurie din porţelan, ci s-a limitat la a ne spune că acesta este unul dintre felurile de mâncare tradiţionale din provincia Verona.
Dealtfel, localul este recunoscut pentru faptul că prepară mâncăruri tradiţionale veroneze, inclusiv din carne de măgar şi de... vedeţi mai jos ce.
Buuun, după ce am mâncat măgarul, am trecut în mod voluntar la următorul experiment. Ia să vedem, ghiciţi?...
Roz, mai uşoară decât carnea de vacă şi cu o textură mai fină. Nu zboară, nu înoată şi nici nu e Elena Udrea în perioada Cotroceni, chiar dacă este roz.
Este "bisteca di cavallo", adică biftec de cal. Preparat cu sare, piper, muştar şi capere. Bănuiala mea este că a trecut şi prin vin o vreme, dar doamna iar nu a vrut să ne spună cine ştie ce secrete.
Şi staţi, că încă nu am încheiat cu ciudăţeniile. A urmat tot cal, în altă formă. Tot mâncare tradiţională veroneză. "Pastisada di caval con polenta", respectiv tocăniţă de cal cu mămăliguţă. Mămăliguţă galbenă, după cum vedeţi. Precizez, pentru că am mâncat şi albă, tot în zilele acelea.

Săpând eu pe cont propriu (că doamna evident că nu ne-a dat reţeta), am aflat câte ceva de aici. Pentru curioşi, varianta prescurtată şi tradusă în română a reţetei este următoarea: carnea de cal se lasă la macerat în vin (de Valpolicella, zic ei, vin care are şi el povestea lui :)) măcar o zi, apoi se fierbe cam trei ore cu doi morcovi, o ţelină şi nişte ceapă, ulei de măsline, cuişoare, nucşoară, frunze de dafin şi cuişoare. Atât...
Înainte de desert, tot ceva tradiţional. "Sfilacci di cavallo". Adică fâşii de carne de cal afumată, asezonată cu rucola şi un fel de brânză. 
Iar după toate astea a mers foooaaarte bine un "segafredo di nocciola", adică o îngheţată de casă cu nuci şi cremă de cacao. Simplu. Cel mai bun mâncat vreodată. 
La final, am ceva ce face trecerea spre o altă aventură a papilelor, pe care o las pentru următoarea poveste, de la Crama Nicolis.
Avem aşa: purcel de lapte la proţap cu sos salsa (centru jos), ricotta cu sos de mere (stânga), sos de merişoare (sigur nu sunt cireşe acelea), mozzarella în sos cu morcovi şi verdeaţă (sus) şi cartofi la cuptor cu rozmarin. Aşa de bine au mers astea cu un vin din Valpolicella, că e de înţeles de ce îl preferă veronezii pentru maceratul cărnii de cal...
Am mâncat din proprie iniţiativă cal şi măgar. Tot din proprie iniţiativă am băut din vinurile astea şi nu mi-a părut rău nici de una, nici de alta. 
Am constatat că ştiu să mănânce italienii. Şi ce, şi cum. În farfurii mari, porţii potrivite spre mici, ca să nu dai iama de să nu te mai poţi ridica pe picioarele tale de la masă. Dacă mai vrei, mai ceri şi ţi se mai pune. Doar că, deşi ai mai pofti, parcă te gândeşti încă o dată inainte de a te oferi să ţi se mai îndese în farfurie. Te gândeşti că mai ai şi alte feluri de mâncat (orice masă la ei are cel puţin două feluri de mâncare) şi că mai bine nu mai ceri decât să laşi ceva nemâncat în farfurie.
Dacă ajungeţi pe acolo şi staţi la masa lor, să ţineţi minte lucrurile astea. Pentru că îi jigneşte să vadă că musafirul a lăsat mâncarea în farfurie. Ori nu i-a plăcut, ori nu a fost pe gustul lui, se întreabă. Şi ar fi păcat să rămână gazdele supărate, când se străduiesc atâta pentru musafirii lor...

P.S. Dacă ajungeţi la Verona, "Osteria Romeo e Giulietta" o găsiţi pe Corso Santa Anastasia, la doi paşi de Piazza del Erbe, în zona turistică a oraşului. Ca preţ - undeva la 16 - 20 de euro un meniu complet. Mi s-a spus că nu ar fi mult pentru ce oferă. Şi nu faceţi greşeala să raportaţi preţurile astea la salariile noastre, că rămâneţi nemâncaţi.
Despre vinuri, data viitoare!

sâmbătă, 18 iunie 2011

Un pic de Italia

Am revenit, după câteva zile în ţara lui Dante. Din cele aproape 500 de fotografii făcute acolo, am ales câteva pentru voi. Le las pentru data viitoare pe cele cu ajutorul cărora voi ilustra aventurile culinare. Şi nici poveşti despre drum nu vă spun încă.
Acum las doar imaginile să vorbească.

Verona. Balconul Julietei.
Balconul altcuiva...
Tot Verona.
Veneţia. Palatul Ducal.
Veneţia.
Valpolicella, patria vinului.
Verona, la doi paşi de Arena, pregătiri pentru spectacol.

Valpollicela, crama Nicolis, de unde vine cel mai bun vin roşu din lume - Amarone.
Undeva între Verona şi Veneţia, după o zi obositoare.

Mai multe găsiţi aici .

duminică, 12 iunie 2011

Verona, stiamo arrivando!...

Zilele astea nu voi prin zonă şi s-ar putea să răspund mai greu comentariilor. Plec puţin să vă balconul Julietei. voi veni cu muuulte-muuulte poze, din care le voi alege pentru aici pe cele mai frumoase... 

Sursa: http://marcofuma.blogspot.com
Verona, stiamo arrivando!...

vineri, 10 iunie 2011

Funny (Strawberry) Break

Aşa e că nu ştiaţi că şi căpşunii au propria lor zi? Nici eu... Dar nu m-am mirat să aflu că, în fiecare an, la mijlocul lui iunie, americanii sărbătoresc National Strawberry Day şi fac asta de mai bine de o sută de ani. (Ei fac totul maxi, nu am auzit de vreo sărbătoare introdusă de vreo doi-trei ani, ca la noi...)
Este de înţeles cum, din raţiuni comerciale, scornesc sărbători şi atunci când nu este cazul. Cu toate astea, căpşunile sunt foarte iubite, în mod clar...
Sursa: mobilezonegt.com

Sursa: englishrussia.com
Sursa: askhumor.com
Sursa: funnypicture.in
Nu am viză de State şi nici bani de avion, că aş trage o fugă până în Colorado, la Festivalul Căpşunilor...
Weekend plăcut!

joi, 9 iunie 2011

O băutură pentru cucoane: căpşunată

În satul din nordul Moldovei în care am crescut, oamenii erau gospodari şi aveau animale şi păsări în curte, şi grădini în care se-ntindea zarzavatul, şi cămări pline cu de toate, înainte ca prima brumă să dea peste dealuri. Vara munceau ca să pună peste iarnă de toate, de la pepeni muraţi la ţuică de prună. Într-o astfel de vară, un gospodar şi-a pus recolta de vişine la fermentat pentru ţuică. A făcut omul ţuica, iar borhotul - acea amestecătură de fructe fierte şi puternic alcoolizate rămasă după ce faci rachiul - l-a aruncat nevasta pe marginea gârlei, că nu aveau pe atunci nici canalizare, nici fosă septică. A trecut ziua, a venit seara, au închis gospodarii noştri poiata păsărilor şi grajdul animalelor şi s-au dus la culcare, că altă zi de muncă îi aştepta, la culcarea lunii. 
A doua zi - mare supărare când au dat drumul păsărilor în curte. Gâştele nici vorbă să iasă, zăceau toate cârpă sub cuibar, cu ochii daţi peste cap, fără să mişte vreo geană. Amărâtă şi speriată că au murit otrăvite, gospodina şi-a zis că măcar penele să le salveze, aşa că a jumulit gâştele şi le-a lăsat în fundul curţii, cu gând că le îngroapă mai târziu. S-a dus la trebile ei şi a uitat de gâşte. I-au adus alţii aminte însă: când soarele scăpăta în vârful cerului, un cârd de gâşte în piele goală găgăia în mijlocul drumului, înghesuindu-se una într-alta şi toate dintr-un şanţ în altul, de bete ce erau. Abia puteau merge, dar îşi setaseră clar direcţia spre gârlă. Iar după ele, toţi copiii satului, făcând o larmă mai-mai să nu se audă gâştele. Când s-a dus gospodina noastră după ele, s-a lămurit şi de ce atâta grabă: mai rămăsese ceva borhot de cu o zi înainte... 
Penele le-au crescut până la urmă, deşi toamna nu le-a prins pe gâşte tocmai îmbrăcate. Multe zile de atunci înainte însă gâştele astea au răscolit malul gârlei căutând borhotul, de unde trag eu concluzia că băutura este boală grea, chiar şi pentru o gâscă...
Eram copil, la bunica, când am auzit povestea asta, despre care m-am întrebat de multe ori dacă e adevărată. De râs... am râs când am auzit-o şi râd ori de câte ori îmi aduc aminte de ea. Şi mi-am adus aminte iar de ea când scoteam căpşunile bine alcoolizate din numita "căpşunată", altfel spus un lichior de căpşuni din care mi-au rămas nişte fructe alcoolizate, ca în povestea despre gâşte.

Simplu de preparat: căpşuni, zahăr şi alcool. Şi poate şi nişe apă, dacă tăria e prea tare. Cantitatea de căpşuni trebuie să fie ceva mai mare ca să înţelegi ceva din băutura asta, pentru că este taaaaare bună. Dacă nu eşti atent, te fură dulceaţa ei şi te trezeşti că nu mai ai picioare în stare să te ducă binişor de la masă la pat...
Eu am făcut din aproape trei kilograme de căpşuni româneşti, culese din Bihor şi vândute la Râmnicu Sărat, la colosalul pret de 5 lei kilogramul. (La aşa preţ de vânzare, cred că au avut un preţ de producţie infim, având în vedere cât i-o fi costat transportul...) Am pus jumătate de kilogram de zahăr şi cam un litru şi ceva de ţuică de casă, nici prea-prea slabă, nici foarte-foarte tare, făcută de socrii mei, într-un sat din Buzău.   

Am curăţat şi spălat căpşunele, apoi le-am zdrobit puţin între degete (ca să lase mai repede sucul) şi le-am pus într-un bidon de 6 litri, punând din când în când zahăr peste ele. Am umplut cam o treime din bidon cu zahăr şi căpşuni.
Cu bidonul lăsat la soare şi agitat din când în când, căpşunele au lăsat rapid sirop, astfel că, în jumătate de zi, se alesese cam tot ce se putea din sucul lor.
După toată isprava asta, am pus ţuica peste căpşunele din bidon. La circa un litru şi jumătate de sirop de căpşuni, am adăugat cam un litru de ţuică. Am mai lăsat jumătate de zi în bidon combinaţia, apoi am strecurat-o şi am pus-o în sticle.
Nu lăsaţi fructele să stea cu sirop prea mult, pentru că încep să fermenteze şi se strică gustul băuturii. Alcoolul trebuie adăugat atunci când fructele au lăsat tot siropul.
Gustul final este dulce şi puţin cremos. Dacă încă vi se pare prea tare, o puteţi dilua cu apă, eventual cu adaos de zahăr.
Ce să vă mai spun despre căpşunata asta?! Cumpăraţi căpşuni, puneţi-le la zăcut cu zahăr şi faceţi şi voi un pui din ăsta de băutură pentru cucoane. Şi pe urmă mai vorbim...

marți, 7 iunie 2011

Dulceaţă de "căpşuneşe"

La momentul la care citiţi această postare, noi am ajuns deja în etapa "băuturi alcoolice" a Căpşuniadei, după ce am trecut prin fazele Dulceaţă, Gem şi Sucuri. Dacă ceva din ce scriu nu e tocmai inteligibil, să ştiţi că tot de la căpşuni mi se trage. Mă rog, de la alcoolul din ele, dar ce le-a trebui să bea ca nebunele şi să ţină atâtea grade în ele?! Căpşunata din care le-am scos e buuuuuna tare, dar despre asta şi despre ce au păţit nişte fiinţe nevinovate tot din cauza unor fructe serios alcoolizate vă povestesc data viitoare. 
Acum am să vă spun despre prima dulceaţă cu căpşuni din anul acesta. Căpşuni şi cireşe, pentru că nu am avut destule nici dintr-una, nici dintr-alta, când m-au pocnit dorul şi pofta de o dulceaţă cum nu mai făcusem până atunci. Şi uite aşa, din fântâna gândirii, au ieşit "căpşuneşele", adică struţocămila din căpşuni şi cireşe...

Aşadar, am început cu o farfurie de căpşuni (hehee, asta sună cunoscut, nu-i aşa?) şi o tot cam atâtea cireşe nesimţit de negre şi de dulci. Căpşunele bine spălate, puse la scurs. Cireşele - curăţate de sâmburi şi rupte în două. Apoi am pus fructele într-o crăticioară din inox, cu straturi de zahăr între ele şi le-am lăsat cât să se topească zahărul.


Cu totul, am pus cam o cană mare de zahăr la cantitatea de fructe. Nu-mi plac dulceţurile şi gemurile foarte dulci, de aceea nu am respectat niciodată cantităţile de zahăr din reţetele clasice. Zahărul a fost acum cât jumătate din cantitatea de fructe şi cred că a fost suficient. Atât căpşunele, cât şi cireşele conţin pectină - substanţa care face dulceţurile să se lege, de aceea nu am considerat necesar să pun mai mult zahăr decât pot papilele mele să suporte. 
Cât despre proprietăţile zahărului în conservarea dulceţurilor, recunosc că nu mă bazez foarte tare pe el, cel puţin în cazuri precum cel de faţă. În primul rând, ce prepar eu zilele astea este pentru consum imediat. Iar dacă mă gândesc la conservarea pe termen lung, rămân la părerea mea că, înainte de toate, tot sterilizarea e sfântă... 
Dar să revenim la oile căpşunele noastre. A fiert cam 20 de minute, cu ceva zeamă de lămâie şi trei frunze de mentă spre sfârşit. Ce a ieşit, puteţi vedea între cele două feliuţe de pâine: o dulceaţă neagră. Ce nu se vede este că e dulce-acrişoară şi bine mirositoare.

Asta e una din dulceţurile acelea nepretenţioase şi uşor de adaptat, pe care o poţi prepara mergând pe gamă largă de variabile: vişine în loc de cireşe, fragi în loc de căpşune, îndulcitor în loc de zahăr, pentru cei care se tem că se îngraşă. Nu cred că e tocmai cea mai potrivită pentru diabetici: cireşele şi căpşunele conţin ceva zaharuri, aşa că trebuie consumate cu prudenţă.

sâmbătă, 4 iunie 2011

Reţete de la micul bucătar: suc de căpşuni şi lămâie

- Mami, pot să iau eu lămâia asta? Vreau să beau suc.
- Sigur.
Şi ia lămâia şi o stoarce atât cât poate el, cu două mânuţe care nici împreună nu fac cât lămîia. Varsă sucul într-un pahar şi, înainte să apuc să mai spun ceva, înşfacă şi castronul cu căpşuni, să îl văduvească şi pe el de suc.
- Staaai, ce faci, puiule? Ce amesteci acolo?
- Lasă-măăă, e sucul meu... E bun, ştiu eu! Ai să vezi!
Şi a fost bun. Îndoit cu apă, a ieşit jumătate de pahar, nu mai mult. A fost destul să îmi dau seama că avea dreptate puştiul. Dealtfel, doar pentru asta a fost destul...
Şi dacă am văzut că a avut dreptate, am luat-o de la capăt. De data asta, cu alte lămâi şi căpşuni şi cu aparatul foto la îndemână. Am păstrat însă bucătarul.
Iar bucătarul a avut la îndemână două lămâi şi un kilogram de căpşuni tăiate bucăţi, amestecate cu o cană mare de zahăr şi lăsate peste noapte. Aşa împachetate, căpşunile au lăsat cam 650 de mililitri de suc, pe care l-a amestecat juniorul cu zeama celor două lămâi.
 Cu tot cu zeama lămâilor, s-au făcut 800 de mililitri de suc.
Aici am intervenit eu, totuşi. Ca să nu se altereze sucul şi să poată fi păstrat fără riscuri de pe o zi pe alta, l-am pus la fiert, împreună cu trei căni de apă. După un sfert de oră de ţinut pe foc, a ajuns în sticle şi apoi la frigider. Şi tot a mers şi nişte apă minerală, la final, căci se pare că cele trei căni de apă adăugate de mine nu au fost de ajuns. Iar preparat petru perioade mai lungi, are nevoie de ceva aspirină, zic eu.

Ce să mai spun despre reţeta asta? Dacă vă povestesc că doi oameni mari se certau cu un ţânc de patru ani pentru jumătate de pahar de suc, mă credeţi?

Later edit:  Între timp, micul bucătar a "produs" şi varianta mult mai sănătoasă a sucului, cu miere de albine. Sucul - în noua componenţă - căpşuni, miere, lămâie - a primit şi un nume: "suc de mămâie". Adică suc cu miere şi lămâie.
Cum el mi-a botezat şi dulceaţa de gogonele cu nuci "gogonuci", iar cea din melci de lămîie "portomelci", am încredere în simţul lui şi aşa să-i rămâna numele sucului: "suc de mămâie".
Ceea ce am uitat să spun mai devreme (şi acum îmi repar greşeala) este că acest suc merge preparat şi cu îndulcitor, astfel că poate fi consumat şi de către diabetici. Lămâia - şi, în general, citricele - sunt printre fructele pe care diabeticii le pot mânca fără grijă. Căpşunile conţin substanţe ce pot fi de folos în diabet, dar consumul lor nu trebuie să fie exagerat, limitându-se la circa 300 de grame zilnic.

365 de zile

Bucătăreli la borcan împlineşte astăzi 365 de zile şi 221 de postări. O grămadă, şi din unele, şi din altele, fiecare din ele având în spate strădanii, păţanii şi satisfacţii mărunte. O mică sărbătoare, pentru care am îmbrăcat hăinuţă nouă.
Şi dacă joaca de început a ajuns lucru serios este pentru că oameni despre care nu ştiu nimic au ales să citească ce scriu şi s-au întors aici adesea, căutând şi aşteptând ca şi eu să mă întorc. Şi nu i-am putut dezamăgi. 
De aceea, mulţumesc tuturor celor care au ajuns sau vor ajunge aici vreodată. 
Şi sper să îmi îngăduiţi ca, şi de acum încolo, să vă arăt strădaniile mele şi păţaniile, ca să adun apoi în schimb o mare bucurie.