joi, 21 iunie 2012

Oţet de trandafiri

Pentru această postare şi pentru altele câteva sunt profund recunoscătoarea trandafirului meu roz, fără de ale cărui flori nu aş fi putut produce dulceaţă, sirop, lichior şi nici ceea ce veţi descoperi în această reţetă...
Nu este neapărat o reţetă pentru un condiment, o puteţi privi şi ca pe o reţetă în sensul medical al cuvântului. Oţetul de trandafiri - pentru că despre el este vorba - a fost utilizat din timpuri vechi, pentru îngrijirea zilnică a corpului, datorită efectului dezinfectant şi revigorant.

vineri, 15 iunie 2012

Funny Break

Am descoperit noi metode de bricolaj...







Pentru toate, o singură sursă: http://www.facebook.com/GodsGardenOfEden.
Să aveţi un week-end minunat!

miercuri, 13 iunie 2012

Sirop de trandafiri. Şi o trandafirată

V-am promis un sirop de trandafiri şi iată-l! Ştiu că s-ar putea ca acum să se găsească mai greu trandafirii care vă trebuie, dar a durat ceva macerarea. Haideţi să nu pierdem vremea, că trece parfumul trandafirilor...
În primul rând, vă trebuie petale de trandafir. Aici e o discuţie în contradictoriu, din câte am văzut, pentru că unii susţin că poate fi utilizat orice soi de trandafir, în timp ce alţii cred că doar cei pentru dulceaţă sunt potriviţi. Eu îmi pun problema mai simplu: dacă arabii foloseau doar trandafirul de Damasc pentru dulciuri, presupun că nu o făceau degeaba. Ori poate nu cunoşteau alte soiuri?...

luni, 11 iunie 2012

Un gem de piersici şi caise, cu ghimbir şi migdale

A venit vremea fructelor şi s-a umplut piaţa de cireşe, piersici şi caise. Am umplut o sacoşă cu tot felul de fructe, din care a ieşit o minunată prăjitură. Ştiţi că prăjiturile nu sunt punctul meu forte, dar micul bucătar al familiei a spart câteva ouă într-un castron, aşa că nu am mai putut da înapoi. Dar nu despre prăjitura de o zi şi jumătate vă povestesc acum, ci despre ce am făcut din fructele rămase: un gem de caise şi persici, aromat cu ghimbir şi migdale.
Reţeta este simplă, lista de ingrediente asemenea: un kilogram de caise şi persici, zahăr - pe jumătate din cantitatea de fructe, o jumătate de linguriţă de praf de ghimbir, o mână de migdale prăjite.

vineri, 8 iunie 2012

Primul compot de rubarbă

Rubarba a fost utilizată, în scopuri medicale (ca laxativ), încă de acum câteva mii de ani, de către chinezi. Mai târziu, a ajuns pe continentul european – mai exact în Grecia - din Turcia, în secolul al XIV-lea, odată cu alte mărfuri care au tranzitat lumea islamică pe vechiul Drum al mătăsii. Tot datorită rutelor comerciale care traversau țările de la Marea Caspică, rubarba a ajuns în Rusia, unde a crescut ca plantă sălbatică timp de câteva sute de ani.
Wikipedia spune că rubarba era una din mărfurile de preț aduse din Orient, alături de mirodenii precum scorțișoara ori șofranul ori de mătăsuri și stofe fine, explicația fiind costurile ridicate de transport spre Europa. Se spune că însuși Marco Polo a remarcat cultivarea intensă a acestei plante, în regiunile muntoase din vechea provincie Tangut, actualul Tibet.
În sălbăticie, planta ajunge și la înălțimi de doi metri. Frunzele sunt toxice, conținând acid oxalic și alte substanțe folosite la prepararea otrăvurilor pentru șobolani. În schimb, cozile (mai exact pețiolurile) pot fi consumate, deși au gust destul de astringent. 

sâmbătă, 2 iunie 2012

Oţetul cu zmeură - condiment şi medicament

Am descoperit, de când m-am lansat în blogosferă, bucuria combinaţiilor atipice, care scot bucătăria din ceea ce eu numesc ”eterna combinaţie cartofi-prăjiţi-cu-şniţel-şi-salată”. Nu am amestecat doar mere cu stafide şi banane sau căpşuni şi kiwi, ci m-am ”ocupat” şi de ceea ce folosim pentru a condimenta orice fel de preparate. Adică oţetul, uleiul şi, de curând, sarea, împreună cu orice plantă care lasă în urmă arome.


Vă voi povesti despre un oţet aromatizat cu zmeură, una din combinaţiile pe care americanii, de exemplu, o îndrăgesc foarte tare.