Ulei cu busuioc și usturoi

Știți că uleiul de măsline poate fi utilizat și pentru conservare. Dar știați că există situații în care uleiul este singurul mod în care poți păstra aroma, savoarea, gustul unei plante? Așa se întâmplă în cazul busuiocului, care doar conservat în ulei rămâne aromat cum îl știm. 

Rețeta de față - ulei aromatizat cu busuioc și usturoi - a fost un joint-venture să spunem, din care au câștigat și uleiul, și busuiocul. Uleiul a depășit statutul de umplutură și a devenit pionul principal, în timp ce busuiocul și-a păstrat aroma, completând olfactiv, în mod extraordinar, consistența uleiului. Aa, și mai avem usturoiul: legumă (o fi legumă, totuși?) cu rol auxiliar, rămasă în planul doi, fără pretenții ori supărare.

Ceva de post: ratatouille. Mâncarea, nu filmul

Mai este puțin până la Paște. Suntem în post, iar unii dintre noi țin cont de asta și mănâncă doar vegetale. Ceea ce veți vedea în continuare este în primul rând pentru ei, dar și pentru aceia care au suficient timp să pregătească un fel special de mâncare, aparent foarte pretențios: ratatouille*.

Sos ”răzbunător”, cu roşii multe și oregano

De câtva timp încerc să scriu despre un sos picat din roșii și oregano. M-am mobilizat totuși, în ideea că ar trebui să însoțesc textul de imagini, pe care le pot face doar atâta vreme cât mai am sos în frigider. Iar asta nu va mai dura prea mult.

O delicatesă: gem de ceapă roșie

Se spune că această dulceață de ceapă roşie se prepară, la italieni, în mod tradiţional din ceapa roşie de Tropea, cultivată în regiunea Ricadi (centrul Peninsulei Italice). Îl fac şi francezii şi îl denumesc preparat tradiţional, dar eu - în mod total subiectiv - aleg Italia.

Acest soi de ceapă roşie se deosebeşte de altele prin faptul că este dulce, fiind bogată nu doar în zaharuri, ci şi în potasiu şi sodiu, vitamina C şi E, fier, iod, zinc şi magneziu. Aceste substanţe sunt de folos în combaterea artritei şi aterosclerozei, în prevenirea infarctului miocardic şi în tratarea afecţiunilor intestinale şi a calculilor renali. Și zice-e că ajută și la somn.

Ardei iuţi muraţi cu ceapă şi miere

Ardei iuţi. Din nou. Am făcut, până acum, într-o grămadă de feluri: cu morcovi, cu fasole verde, cu scorţişoară şi cuişoare chiar. Am pus ardeii întregi sau tăiaţi felii, adică direct salată. Uneori, după atâta variaţie, simţi nevoia să te întorci la lucruri cunoscute. 

Aşa că am preparat ardeii iuţi simplu, la oţet. Doar că am pus şi o ceapă. Iar zahărul l-am înlocuit cu miere.

Oţet de trandafiri

Pentru această postare şi pentru altele câteva sunt profund recunoscătoarea trandafirului meu roz, fără de ale cărui flori nu aş fi putut produce dulceaţă, sirop, lichior şi nici ceea ce veţi descoperi în această reţetă...

Nu este neapărat o reţetă pentru un condiment, o puteţi privi şi ca pe o reţetă în sensul medical al cuvântului. Oţetul de trandafiri - pentru că despre el este vorba - a fost utilizat din timpuri vechi, pentru îngrijirea zilnică a corpului, datorită efectului dezinfectant şi revigorant.

Oţetul cu zmeură - condiment şi medicament

Am descoperit, de când m-am lansat în blogosferă, bucuria combinaţiilor atipice, care scot bucătăria din ceea ce eu numesc ”eterna combinaţie cartofi-prăjiţi-cu-şniţel-şi-salată”. Nu am amestecat doar mere cu stafide şi banane sau căpşuni şi kiwi, ci m-am ”ocupat” şi de ceea ce folosim pentru a condimenta orice fel de preparate. Adică oţetul, uleiul şi, de curând, sarea, împreună cu orice plantă care lasă în urmă arome.

Vă voi povesti despre un oţet aromatizat cu zmeură, una din combinaţiile pe care americanii, de exemplu, o îndrăgesc foarte tare.

Afrodisiacele din grădină (2)

Ieri v-am povestit despre 11 plante sau alimente naturale ale căror proprietăți nu se limitează la îmbunătățirea funcțiilor respiratorii ori digestive. Pentru că este Sfântul Valentin, le-am reunit într-o listă urmărind alt scop, și anume acela de a vă furniza o listă de afrodisiace naturale. Mai jos sunt alte 14 plante, fructe ori produse naturale care vă pot ajuta atunci când vreți să pregătiți o cină romantică.

1. Ca şi ardeiul iute, ghimbirul creşte circulaţia sângelui şi temperatura corpului. Legenda spune ca Madame Bovary, faimoasa curtezană, îşi trata amanţii cu ghimbir, ca să fie sigură de performanţele lor sexuale.

Sursa: http://helpingfibromyalgia.com/

2. Laptele de cocos conţine minerale şi vitamina C, accelerează metabolismul şi serveşte drept afrodisiac.

3. Rucola era folosită ca afrodisiac de către romani. În afara proprietăţilor afrodisiace, rucola ajută digestia şi este o bună sursă de vitamina C.

4. Pepenele roșu este bogat în citrulină şi fluidizează circulaţia sângelui, ceea ce favorizează erecţia.

5. Ciocolata - mai ales cea neagră - are o veche reputaţie ca afrodisiac. E adevărat că ciocolata nu crește în grădină, dar este produsă din elemente naturale, o găsești pe toate drumurile și este adesea mai ieftină decât legumele ori fructele. Conține fenietilamină, care stimulează producerea de hormoni în momentele de maximă plăcere. Totodată, duce la creșterea nivelului de dopamină din creier, substanță cu rol important în determinarea dispoziției și a capacității de a lua decizii. Și asta după numai două pătrățele de ciocolată neagră...

Sursa: http://andreaskeller.squarespace.com/

6. Sparanghelul are o formă care ar putea sugera proprietățile lui afrodisiace. Totodată, determină intensificarea circulației sanguine în zonele genito-urinare, ducând la intensificarea libidoului.

7. Încă din Roma antică, pretențioasele trufe aveau reputația de afrodisiac, datorită aromei care copiază adrostenonul, hormon care provoacă atracție din partea sexului opus. Dacă nu vă puteți permite să cupărați trufe (prețul unui kilogram este între 500 și o mie de euro), apelați cu încredere la ciuperci.

8. Vanilia este un stimulent blând al sistemului nervos și determină creșterea senzațiilor sexuale.

9. Nucșoara era cunoscută drept afrodisiac în culturile Hindu, unde se credea că încălzește corpul, stimulând apetitul sexual, dar și că îndulcește respirația, crescând astfel atracția sexuală. Un praf de nucșoară în cana cu ceai poate face minuni...

10. Fructele de mare au un conținut ridicat de vitamine B1 și B2, de mare ajutor în producerea de hormoni care influențează viața sexuală. Sunt și o sursă de magneziu, iod și seleniu, substanțe cu efect asupra metabolismului și a stării de spirit.

Sursa: http://www.redwineguide.net/

11. Despre vinul roșu se spune că, dacă este consumat de bărbați cu moderație, face bine femeilor. Această băutură crește fluxul sanguin, relaxează și reduce inhibițiile. Nu uitați însă că toate acestea apar atâta vreme cât nu se bea prea mult. În exces, vinul roșu are chiar efecte adverse.

12. Coriandrul are calitatea de a crește temperatura corpului uman, ceea ce echivalează cu un efect afrodisiac. Are și rol antiinflamator și expectorant. Folosiți-l verde, presărat deasupra supelor.

13. Semințele de rodie duc la creșterea fluxului sanguin și se spune că influențează pozitiv și sensibilitatea genitală.

14. Semințele de anason sunt, în primul rând, pentru femei. Și nu doar în perioada de alăptare, când stimulează lactația. (Care mămică nu a băut până la refuz ceai de chimen cu anason??) Vechii greci și romani erau convinși că extractul de anason determină creșterea excitației la femei.

Acum este Sfântul Valentin, este un bun prilej de a folosi ceva din cele de mai sus. Dar nu vă limitați la atât. Aduceți-vă aminte că viața merită trăită în fiecare zi cu aceeași bucurie. Și că nu ne trebuie motive furnizate de alții pentru a ne bucura de cei dragi. E în puterea noastră să facem din fiecare zi o sărbătoare.

Să fiți iubiți!

Afrodisiacele din grădină (1)

Se apropie Sfântul Valentin și, ca să fiu în rând cu lumea (a se citi blogurile) care publică tot felul de sfaturi legate de această sărbătoare, vin și eu cu ceva. Le citiți acum, dar le puteți pune în aplicare oricând. Până la urmă, stă în puterea noastră să facem din fiecare zi o sărbătoare, nu?

Este vorba despre 25 de afrodisiace aflate la îndemâna noastră, fructe și legume ori condimente și mirodenii în care obișnuim să vedem doar adaosuri aromate. Citiți cele de mai jos și încercați să le priviți și altfel. Sigur veți avea de câștigat. 

1. Busuiocul - Puţin busuioc verde presărat deasupra salatelor nu doar adaugă savoare mâncării, ci şi creşte ritmul cardiac şi presiunea sângelui, crescând dorinţa sexuală. Înlocuiţi verdeaţa pusă la final în supe şi veţi avea suprize...

Sursa: http://www.suseromania.ro/

2. Despre scorţişoară se spune că încălzeşte trupul şi trezeşte dorinţele, în afara faptului că are proprietăţi antiinflamatoare şi ajută la normalizarea nivelului de zahăr în sânge. O combinaţie cu efect garantat în dormitor este scorţişoara cu lapte cald de migdale.

3. Seminţele de pin conţin zinc, care este esenţial în producerea testosteronului, de aceea sunt cunoscute drept stimulent sexual pentru bărbaţi încă din Evul Mediu. Gătiţi-l cu busuioc, usturoi şi ulei de măsline pentru a prepara un pesto delicios.

4. Cardamomul este una din mirodeniile despre care puteti citi chiar şi în O mie şi una de nopţi. Încălzeşte trupul şi ascute simţurile, de unde şi proprietăţile afrodisiace. Funcţionează şi ca antiinflamator şi antimicrobian. Puteţi prepara un ceai din cardamom ori presăra puţin cardamom deasupra unei fripturi sau a unei supe.

Sursa: http://www.bellybytes.com/

5. Mărarul - doar frunzele ori cu tot cu tulpini - este des folosit pentru aromarea mâncărurilor sau a supelor, peste tot în lume. Conţine două substanţe - androsteron şi adrostenol - care stimuleaza atracţia sexuală.

6. Deşi nu e nimic sexy într-o respiraţie mirosind a usturoi, această plantă conţine alicină, substanţă care creşte fluxul sanguin. Rezultatul - creşterea energiei sexuale.

7. Avocado are reputaţia unui afrodisiac încă de pe vremea vechilor azteci, care îl numeau “Ahuacuatl”, adică “copacul cu testicule”. Ca să vă convingeţi de efect, mâncaţi jumătate de avocado goală ori amestecată cu salată verde.

Sursa: http://medtips.in/

8. Migdalele - bogate în grăsimi, fibre şi vitamina E - sunt un simbol antic al fertilităţii încă din timpuri biblice. Aroma lor dulce sporeşte atracţia sexuală.

9. Ardeiul iute conţine capsacină, care încălzeşte corpul şi creşte presiunea arterială şi, totodată, determină eliberarea de endorfină, un hormon care provoacă stare de bine. În multe culturi, ardeiul iute este folosit la afrodisiac. Folosiţi-l pentru a condimenta avocado ori supele fierbinţi. 

10. Mierea este bogată în vitamina B şi susţine producţia de testosteron, ceea ce duce la creşterea dorinţei masculine. Mierea conţine şi substanţele care determină producţia de estrogen, hormon esenţial în creşterea libidoului la femelilor.

11. Morcovii stimulează producţia de hormoni.

Stați pe aproape. Mâine, de Sfântul Valentin, veți afla care sunt celelalte 14 afrodisiace naturale aflate atât de la îndemâna noastră.

Un îndulcitor sănătos: siropul de arțar

Despre zahăr s-a tot scris că face mai mult rău decât bine, că ar fi bine dacă am putea renunţa la el şi altele, la fel de măgulitoare. Dar cu ce poate fi înlocuit el în afară de miere? Despre una dintre aceste variante scrie Biolandia: siropul de arţar, care nu îngraşă la fel de mult, are un gust minunat de caramel şi multe virtuţi pentru sănătate.

Sursa: http://www.biolandia.ro/blog/

Se pare că indienilor din America de Nord le datorăm utilizarea gastronomică a sevei dulci a arţarului.  Legenda spune că un copil indian i-a adus tatălui său “apă de la arţar” ca să fiarbă o bucată de carne. Când au mâncat carnea, cei doi au observat că aceasta devenise dulce, astfel că au început să se colecteze “apa dulce” a arţarului, adică seva.

Siropul de arţar se obţine prin fierberea sevei copacului, care se recoltează numai într-o anumită perioadă a anului, respectiv de la sfârşitul lunii februarie şi până la jumătatea lunii aprilie. Din patruzeci de litri de sevă, se obţine un litru de sirop.

Dintre numeroasele specii de arţar, doar câteva sunt folosite pentru obţinerea acestei delicatese. În funcţie de culoare, de data de recoltare a sevei şi de gust, siropul de arţar este clasificat în trei grade: A, B şi C. Dacă siropul de grad A are o culoare maronie relativ luminoasă şi are o aromă fină, cel de grad C este întunecat la culoare şi are un gust puternic aromat.

Siropul de arţar este un produs sută la sută ecologic. Este o sursa naturală de zaharuri sănătoase (comparativ cu cele din zahăr). Siropul canadian este renumit în toată lumea pentru calitatea deosebită şi pentru mediul nepoluat în care cresc arţarii.

Siropul de arţar se poate folosi ca îndulcitor şi aromatizant. Renumite sunt clătitele cu sirop de arţar, dar poate fi folosit la o mulţime de alte delicatese.

Siropul de artar conţine mai puţine calorii şi mai multe minerale decât mierea. Este o sursa excelentă de mangan şi zinc, compuşi care sporesc imunitatea organismului. Printre altele, manganul contribuie la întărirea celulelor în lupta cu radicalii liberi, iar zincul, pe lângă acţiunea antioxidantă, reduce efectele aterosclerozei.
Mai multe despre siropul de arţar puteţi citi aici.

Varză roșie și gogonele, cu ceapă și semințe

A trecut vremea în care veneam de la piață cu sacoșele pline de legume pentru murături. Deja am început borcanele pregătite acum atâtea săptămâni. Pe cei care au mai fost pe aici nu cred să îi mire faptul că eu încă mai pun murături ori fac dulcețuri. De ce m-aș opri? Doar pentru că, de obicei, murăturile se pun toamna, iar dulceața se face ca să umpli un batalion de borcane pe care să nu le ataci înainte de prima brumă?  

Jumătate de varză roșie, un kilogram de gogonele rămase după pregătirea tradițonalelor murături, două-trei cepe, oțet și condimente. Am plecat de la rețeta de gogonele murate cu ceapă, pe care am ajustat-o pe ici, pe colo.    

Varza roșie tăiată fâșiuțe s-a ales cu un duș de sare grunjoasă. Nu mult mai târziu, i s-au alăturat gogonele, tăiate felii potrivite. Și o mână de seminâe de floarea soarelui. Au stat așa, împreună, cam trei ore, cât să prindă gust sărat și zemos. Au ajuns apoi îngrămădite în borcane, așteptând oțetul. Care a venit un pic mai târziu, după ce - amestecat cu apa în proporție de două părți apă și una oțet -  a trecut printr-un clocot cu un amestec dintr-un strop de zahăr și condimente (boabe de piper, muștar și ienibahar, cuișoare și anason), strecurate apoi, de dragul mironosițelor care se înfruptă mai târziu din borcanele astea.

...asta a fost ceea ce a umplut două borcane mari și unul mic...

Câteva zile mai târziu, am deschis un borcan de ”gogonele înroșite”, să nu alunece singuri pe gât cartofii copți felii. Cum sunt? Acrișoare cu o urmă de dulce, roșii de la varză și cu iz de condimente și floarea soarelui. Atipic, dar interesant...

Şi nucile se murează, nu-i aşa?

Reţeta asta este una cu bătaie lungă, în sensul că ai nevoie de ceva timp şi răbdare pentru a o prepara. Dureaza câteva săptămâni, poate chiar luni, la mine aşa a fost... Am cules nucile în vremea în care erau încă verzi, iar coaja nu se întărise şi, după ce au traversat diferite etape, le-am încercat, acum o săptămână - două.

Nucile murate erau o delicatesă, în secolul al XIX-lea, în Marea Britanie, fiind un preparat tradiţional britanic, deşi există dubii că britanicii ar fi fost primii care le-au pregătit. Am scotocit puţin şi am aflat că este foarte posibil să fie, de fapt, vorba despre o reţetă din Persia, arborele care produce nucile necesare acestei reţete numindu-se nuc persan - Juglans regia, cultivat în această zonă a lumii de mai bine de 8.000 de ani.

Chiar dacă britanii revendică reţeta, se pare că cea mai veche variantă de preparare provine totuşi din Iran. În momentul de faţă, circulă în jur de 60 de reţete de nuci murate, diferite în raport de zona din care provin: Asia, America de Nord (Canada, Mexic), Europa (Marea Britanie, Germania, Franţa, Olanda, Grecia, Ucraina) sau chiar Australia. 

Cel mai adesea, reţetele britanice includ un îndulcitor (zahăr, melasă ori miere) şi ghimbir, în timp ce reţetele din alte părţi ale lumii au usturoi. Dealtfel, este cunoscută preferinţa britanicilor pentru murăturile dulci...

Ce am încercat eu este o reţetă britanică, pentru care aveţi nevoie de nuci (culese înainte să se formeze coaja), oţet, zahăr, o bucăţică de ghimbir, condimente, câteva cuişoare şi un pic de scoţişoară. Exista nişte cantităţi de la care am plecat, dar care erau calculate pentru două kilograme de nuci, aşa că am calculat proporţiile şi am încheiat încercând să aproximez: 225 de grame de sare, un litru de oţet, 500 de grame de zahăr brun, o linguriţă de cuişoare, o bucăţică mică de ghimbir şi o linguriţă de piment. Am înlocuit ultimul condiment (pe care nu l-am avut) cu un pic de nucşoară.

Întâi de toate, înţepaţi nucile cu o scobitoare în câteva locuri şi puneţi-le, pentru o săptămână, în apă cu sare. Le schimbaţi saramura şi le mai lăsaţi încă o săptămână. După ce le scoateţi din apă, le lăsaţi să se usuce, într-un loc uscat şi bine aerisit. Asta pentru câteva zile. Veţi vedea că ţi-au schimbat culoarea şi au devenit negre.

După această operaţiune, pregătiţi oţetul, pe care îl puneţi la înfierbântat în cratiţă, cu toate condimentele şi aromele de mai sus. Adăugaţi nucile şi le lăsaţi totul să stea pe foc timp de 15 minute. Lăsaţi la răcit şi apoi puneţi nucile în borcan, acoperindu-le cu oţetul condimentat.    

Pot fi păstrate pentru mult timp, pentru luni întregi, poate chiar ani. Am citit că nucile preparate după anumite reţete au nevoie de patru ani pentru a ajunge la cel mai bun gust.

De obicei, aceste nuci se potrivesc cu preparatele din ouă, cu brânzeturile ori cărnuri la grătar. Este un condiment cu un gust foarte concentrat, nu o murătură. Aşa că nu vă aventuraţi la bucăţi mari, luaţi-o uşor, câte o bucăţică...

Portocale şi oţet

Altceva aveam de gând să scriu astăzi, dar eu şi Blogger avem iar ciocniri, din motiv de nepotrivire de caracter. Cum cel care are puterea câştigă, nu am avut încotro şi m-am reorientat. Noroc că aveam ceva la puşculiţă, pentru zile negre.

Bun şi oţetul aromatizat cu portocale... Doar avem atâtea salate de făcut, vara abia începe şi ne trebuie orice stimulează simţurile şi răcoreşte. Lista de cunpărături conţine aşa: o cană de oţet, o portocală, o bucată de ghimbir cât o nucă, un praf de sare.

Nu e mare brânză să-l prepari: tai felii o portocală întreagă, bine spălată. Ghimbirul spălat şi tăiat bucăţi şi portocala feliată şi sarea merg împreuna într-o sticluţă. Încălzeşti oţetul  până la punctul de fierbere şi îl torni peste feliile de portocală şi bucata de ghimbir. Laşi totul să se odihnească vreo două zile, la răcoare, bine acoperit.

După o vreme, oţetul capătă o urmă de portocală în miros, iar în gust iuţime puţină de ghimbir. Îl strecori şi pregăteşti recipientele. Apoi ţuşti cu el în sticle (eu l-am pus în sticluţe miiiiici) şi e numai bun de folosit la salate.

Cea mai bună combinaţie mi s-a părut a fi cu salata mexicană. Dar a mers fărăg reţuri şi la salata noastră românească, de salată verde.

Am o maaare curiozitate, de când am văzut undeva nişte sticle de oţet aromatizat cu zmeură, la un preţ de-a dreptul indecent. Aştept să văd care e explicaţia pentru care trei linguri de oţet cu aromă de fructe de pădure costă cât abonamentul la un ziar pe mai bine de o lună.

P.S. Staţi pe aproape, că a început căpşuniada. Nici nu gândiţi - zic eu -  ce încerc să fac...

Mic tratat de "condimentologie" (3). Ierburi de primăvară - vară

Nu sunt sigură ce ceea ce voi scrie în continuare se înscrie neapărat în ceea ce, în mod empiric şi deosebit de pretenţios, am numit "condimentologie". Ideea de la care am plecat însă şi care poate face legătura cu lumea condimentelor este că, în mod incontestabil, plantele de mai jos - care apar pe la noi odată cu primăvara - aduc un plus de savoare mâncării, atunci când sunt adăugate. Şi nu puţin lucru este că rolul lor benefic nu se rezumă la aspectul gastronomic: uneori, plantele despre care vorbim au reale proprietăţi medicinale. Ca să nu mai spun că unele arată grozav de bine şi în glastră, nu doar în farfurie ori în ceainic.

Arpagicul - ca şi ceapa verde - este foarte potrivit în salate, omlete şi în alte mâncăruri cu ouă, cărora le dă o aromă proaspătă. Natura sa astringentă provine din concentraţia mare de vitamina C şi de uleiuri esenţiale, care uşurează digestia şi subţiază sângele.

Frunzele proaspăt tăiate de coada şoricelului pot fi adăugate cu succes în pasta de brânză cottage, precum şi pe pâinea cu unt. Se potriveşte în salate, în mâncărurile cu legume, dar şi în cele care conţin carne mai grasă şi pe care le fac mai uşor digerabile. Iar aceasta pentru că substanţele pe care le conţine coada şoricelului (tanin, printre altele) uşurează digestia şi elimină crampele. Aveţi grijă însă în consumul alimentar, pentru că planta poate provoca alergii şi nu este recomandată gravidelor.

Aroma picantă a cresonului se potriveşte în salate şi în mâncăruri reci, precum şi la brânzeturi. Poate fi cultivat cu mare uşurinţă, în tot timpul anului, într-o glastră pe pervazul ferestrei, iar din martie-aprilie în grădină. Cu reale proprietăţi în detoxifierea organismului, stimularea digestiei şi a circulaţiei sangvine, cresonul are un conţinut ridicat de vitamina C. 

Leurda - Numai bună în mâncăruri, dar şi în salate. Din leurda tăiată şi călită în unt iese o supă delicioasă, dacă adăugaţi supă de legume şi apoi câteva linguri bune de smântână. Mare atenţie la culegerea frunzelor de leurdă, să nu le confundaţi cu lăcrămioara, care este otrăvitoare. Leurda poate fi deosebită prin faptul că are miros de usturoi. În plus, apare în păduri mai devreme decât lăcrămioara.

Măcrişul este deosebit dacă este călit în unt, apoi amestecat cu smântână şi gălbenuşuri de ou, dar se potriveşte şi în supe, salate şi sosuri. Ajută circulaţia sângelui şi digestia, dar, din cauza conţinutului mare de acid oxalic, poate provoca stări de vomă ori diaree persoanelor sensibile. Evitaţi-l dacă suferiţi de afecţiuni renale ori pulmonare.

Se ştie foarte bine cât este de bună păpădia în salate, dar la fel de bine merge cu legume sau ouă. Rădăcinile tăiate bucăţele, uscate la cuptor şi măcinate pot înlocui cafeaua, cu diferenţa că nu conţin cofeină. Planta are rol în detoxifierea organismului, calmarea erupţiilor pielii şi în tratarea bolilor de rinichi şi a diabetului. Atenţie însă dacă suferiţi de afecţiuni biliare ori intestinale sau dacă aveţi deja alergii. 

Toporaşul este privit, în primul rând, ca plantă ornamentală, deşi este un excelent ingredient - în special florile - pentru salate ori deserturi. Florile de toporaş glasate sunt  o delicatesă, în timp ce frunzele se potrivesc în salate, iar rădăcinile oferă un remediu natural împotriva tusei.

Cu aroma lui persistenta, usturoiul se potriveşte în aproape orice fel de mâncare, rece ori gătită. De preferat să fie adăugat spre final, la mâncărurile gătite, pentru a nu-şi pierde savoarea. Pus pe grătar şi apoi adăugat în fripturi ori sosuri, capătă un gust extraordinar. La fel de bun este când e consumat în scop terapeutic: împotriva problemelor intestinale (ca "lapte de usturoi", preparat din două căni de lapte amestecat cu un mujdei din trei căţei de usturoi), pentru tratarea bolilor de piele (masaţi zona cu un căţel poaspăt tăiat) ori pentru scădera colesterolului.

Un sos cât să încălţăm o vită

M-am obişnuit ca, odată intrată în bucătărie, să nu mă calce nimeni pe bombeu şi să nu am concurenţă printre tigăi şi borcane. Rar accept pe careva să preia conducerea centrului de politici strategice al burţilor familiei. Şi totuşi, când o fac, am un motiv cât se poate de bun. De data asta, şi foarte mare. Cam cu un cap şi cu ceva kilograme mai mare decât mine. Tadaaaaaaam!! Da, capul familiei s-a apucat de gătit...

De data asta, marele - la propriu - bucătar al familiei a comis un sos pentru o vită. Nu ştiu dacă era încălţată sau nu, dar ştiu că am încălţat-o noi cu o bunătate de sos cu miere, vin şi roşii uscate conservate în ulei. (În ecuaţia asta, "noi" rezultă din faptul că eu, personal, am contribuit la sos cu două prafuri de sare şi unul de cimbru.)

Totul a început simplu, cu o bucată de muşchi de vacă adus din piaţă pentru a fi fript, după o reţetă evident adaptată. Vreo două cepe tăiate mărunt, perpelite într-o lacrimă de ulei (am găsit expresia asta la Teodora şi mi-a plăcut la nebunie), un pic de miere, două roşii fără coajă, câteva jumătăţi de roşii uscate scoase din uleiul de măsline fără să fie scurse, două-trei linguri de smântână. Apoi usutoi pisat, ardei măcinat, un pic de sare şi piper boabe zdrobit bine (eu le-am pus, asta ca să fac şi eu ceva), un păhărel de vin roşu, ceva cimbru din producţia proprie. Şi încă puţin pe aragaz, la foc mic.    

Finalul i-a fost în farfurie, încălţând binişor vita respectivă şi un cuş-cuş cu smântână şi cimbru. Sau, cel puţin, aşa a fost înainte. Că după...

... a mai rămas doar umbra.

În condiţiile astea sunt de acord să împart periodic bucătăria. Dacă se poate, data viitoare, m-aş da la o parte pentru un peşte la cuptor aşa cum numai capul familiei ştie să facă...

Sos de usturoi cu hrean. Adică un mujdei...

Dacă tot v-am povestit aici despre cum am încropit o masă, vineri seară, de dragul unui mujdei de usturoi, măcar să vedeţi şi pentru ce mi-am pierdut eu timpul.

Se iau căţeii de usturoi, se taie feliuţe, se dau cu puţină sare şi se zdrobesc. Sigur, aş fi putut să-i trec prin storcitorul metalic (nu ştiu cum exact se numeşte scula aceea), dar rămân la părerea mea că usturoiul e mai gustos atunci când este bătut bine, prin metoda tradiţională. 

După ce am adăugat câţiva stropi de ulei de măsline şi un praf de piper, l-am amestecat bine. Am aruncat apoi deasupra o jumătate de linguriţă de hrean ras (nu prea mult, să nu acopere gustul usturoiului), o lingură de smântâna, câţiva stropi de miere şi două fire de mărar tocat mărunt.

Ce a ieşit din amestecul ăsta am subţiat cu lapte. Cinci minute mai târziu, sosul rezultat se lăfăia pe o pulpă de pui înnăbuşită cu sare, piper şi bulion şi învelită apoi în pătură de mămăliguţă...

Atâta a fost. Că s-a terminat repede, nu avea răbdare vinul roşu în pahare, se cerea băut ca să stingă iuţeala usturoiului. Orice s-ar zice, nimic în lumea asta nu se compară cu o mâncare caldă şi bună, venită la timp pentru un flămând...

Condimentele şi mirodeniile - mai mult decât arome

Vă puteţi închipui o bucătărie fără codimente? Eu nu. Şi probabil că nici alţii, condimentele şi mirodeniile fiind de sute de ani o marfă atât de preţioasă, că unii au pornit chiar războaie de dragul lor.

Dar câţi se gândesc la faptul că minunatele condimente au şi alte utilizări decât cea de a da mâncărurilor arome minunate?

Sursa: http://www.slashfood.com/

- Muştarul este folositor la odorizarea recipientelor, pentru a le putea reutiliza. Puneţi o linguriţă de praf de muştar şi un litru de apă în borcanul golit de la murături şi lăsaţi peste noapte. Mirosurile de acru ori usturoi vor dispărea.

- Termosul neutilizat mult timp prinde şi el miros, care poate fi alungat cu două-trei cuişoare lăsate acolo timp de câteva ore. Apoi spălaţi bine termosul, înainte de folosire.

- Casa va fi mirosi cum nu se poate mai bine dacă ţineţi în cuptor, pentru 30 de minute, la foc mic şi cu uşa întredeschisă, o linguriţă-două de condimente pisate. Ori puteţi pune pe aragaz un beţişor de scorţişoară sau o mână de cuişoare întregi.

- Un tonic deosebit pentru păr puteţi prepara dintr-un amestec de ierburi lăsate la infuzat pentru 30 de minute. Compoziţia variază însă în raport de culoarea părului: o linguriţă de salve uscată şi o crenguţă de rozmarin sau o linguriţă ienibahar, una de scorţişoară pisată şi jumătate de linguriţă de cuişoare pentru părul închis la culoare, muşeţel pentru blonde. 

Sursa: http://www.justfoodnow.com/

- Salvia nu e potrivită numai pentru a aromatiza curcanul, ci şi pentru îndepărtarea mirosurilor neplăcute din pantofi. Puneţi câte o frunză verde de salvie în fiecare pantof, în ziua în care vreţi să îi purtaţi. Seara aruncaţi frunzele.

- Moliile fug din şifonier atunci când simt mirosul de cuişoare. De aceea, puneţi săculeţi de cuişoare agăţaţi printre haine. 

- Furnicile din bucătărie pot fi alungate punând în fiecare borcan o frunză de dafin sau pe rafturile pe care stau alimente. Nu doar dafinul are aceste proprietăţi, ci şi cuişoarele, scorţişoara ori bucheţelele de salvie. 

- Şi de insectele de curte puteţi scăpa cu ajutorul condimentelor. Adăugaţi o linguriţă de piper negru măcinat ori de praf de muştar la o cană de făină cernută şi împrăştiaţi amestecul în zonele vizitate de insecte.

Legume iuţite (P.S.: Legume iuțite cu ardei plimbăreți)

Ultima recoltă de ardei iuţi, o mână de fasole verde şi câţiva morcovi la fel de subţiri precum ardeii. Plus condimente, un pahar de oţet din vin roşu şi trei linguri de miere. Cam asta a fost, nu e mare filosofie să iuţeşti nişte legume...

Bine spălate toate legumele, le-am găsit loc în borcane de 300 de grame. În picioare şi întregi, să nu se mai înţeleagă ardei cu morcov şi păstaie, când se vor fi iuţit toate. Am uitat hreanul însă...

Singura problemă au provocat-o ardeii: prea lungi să încapă de bunăvoie în borcan, prea puţini să mut totul într-un borcan mai mare. Fiind prea înalţi în sus (:-)))), am aranjat cu codiţele şi le-am coafat, să nu mai ajungă la capac.

Mai departe, fug într-o oală la foc apă şi oţet din vin roşu în părţi egale (un pahar din fiecare), trei linguri de miere, aproape o linguriţă de sare şi condimente după cum vă duce mintea, gust bun să fie... Eu am aruncat în soluţia asta boabe de piper, cuişoare, ienibahar şi dafin. După cinci minute de clocotit, am turnat în borcane şi am pus capacele. Mâine-poimâine mut ardeii la rece, să îşi găsească şi ei odihna. I-am plimbat - săracii! - ca pe sfintele moaşte: de la mine la vecini (când a venit vara), înapoi în curte (când a venit concediul) şi înapoi în bucătărie (când a venit frigul), de nici nu mai ştiu ai cui sunt, până la urmă...

Nu ştiu cât sunt de iuţi ardeii. Nu i-am lăsat să se înroşească de tot, aşa că poate nu sunt chiar criminali. Mai mult, legumele din jur ar trebui să le diminueze iuţeala. Nu de alta, dar aş vrea ca, după ce am pregătit pentru alţii atâtea reţete cu ardei iuţi, să pot mânca şi eu măcar o dată din ei...

P.S.: Ca să restabilesc adevărul istoric (așa cum mi-a sugerat Teodora), completez titlul acestei rețete: legumele acestea nu au fost iuțite oricum, ci cu ajutorul unor ardei ”plimbați”, apelativ ce le-a fost conferit de traseul sinuos al existenței lor. Sau plimbăreți, dacă mă gândesc că, odată ajunși în casă, au considerat că masa din bucătărie nu e potrivită pentru ei și s-au răsturnat pe jos, din proprie inițiativă și fără înștiințare prealabilă...

Din coșul cu ciuperci (1): ghebe murate

Migăloasă treabă curăţatul ciupercilor... Dacă ai de a face cu un coş mare şi plin, cum am avut eu, trec câteva ore fără să îţi dai seama. Şi aşa te apucă pe nesimţite două dimineaţa, mai apuci să dormi cinci ore şi te duci la serviciu cu ochii cârpiţi de somn şi cu ciupercile jucându-ţi încă în ochi şi în minte...

Ca să trecem la subiect, am atacat coşul de ciuperci despre care v-am povestit aici, cu gândul de a pune la murat şi de a face o salată nemaiîntâlnită (în casa mea, cel puţin) cu ghebe, gogoşari şi ceapă. Întâi de toate, am împărţit pe mărimi ciupercile curăţate, chiar în timp ce îndepărtam pământul de pe ele şi codiţele prea lungi. Le-am spălat în câteva ape (mai bine zis duşuri) şi le-am pus la scurs.

Ghebele de mărime medie (puţin peste un kilogram) am ales să le pun la murat. Am găsit câteva reţete pentru ele, dar până la urma am decis să fac o combinaţie între mai multe variante. Le-am stropit cu zeamă de lămâie (să nu se închidă prea tare la culoare) şi am pregătit pentru ele oţet, condimente şi usturoi. Am pus la fiert doi litri de apă cu un pahar de oţet, iar când lichidul a început să fiarbă am adăugat ghebele. Au fiert câteva minute, apoi le-am scos, le-am clătit bine şi le-am pus la scurs. Am pus deasupra niste usturoi zdrobit şi frunze de cimbrişor.

Separat, am pus la fiert jumătate de litru de apă cu un pahar de oţet, câteva linguri de ulei de măsline, o linguriţă de sare, boabe de piper, muştar, coriandru şi ienibahar, seminţe de mărar şi foi de dafin. Le-am lăsat să fiarbă puţin, cât să iasă aromele din condimente, apoi am turnat lichidul fierbinte şi strecurat peste ciupercile lăsate să stea cu usturoi.

Am lăsat totul să zacă câteva ore, timp în care am dres de sare şi am pus şi puţin praf de piper, apoi am pus ghebele în borcane, cu tot cu sucul în care se scăldau.

Pregătisem pentru ghebele murate cinci borcane de 300 de grame. Am umplut doar trei.

Arată îmbietor, miros la fel. Vedem cum o scoatem la capăt cu gustul, după ce le mai las să stea o săptămână-două la rece.

Asta a fost cu prima serie de ghebe. A doua stă cuminte în frigider şi aşteaptă înfrăţirea cu ceapa şi gogoşarii. Ce s-a întâmplat cu cealaltă ciupercă - despre care Teodora spunea că seamănă cu un coral - vă povestesc mâine. Până atunci, poftă bună să aveţi!

Din bucătăria altora: lămâi murate

Din câte am aflat, lămâile murate se numără printre prepatatele tradiționale din bucătăria marocană. Evident că au și un nume în arabă, dar mi-a fost imposibil să îl înțeleg, ca să îl pot apoi reproduce. Am citit în mai multe locuri despre murarea lămâilor, dar am preferat să aleg ca sursă un nume pe care umilele mele cunoștințe în domeniu îl indică drept unui dintre cei mai de succes bloggeri din domeniul culinar: David Leibovitz.

Lămâile murate nu sunt greu de preparat, trebuie doar răbdare pentru ca ele să ajungă la gustul pe care trebuie să îl aibă.

Ingrediente:

- lămâi

- sare grunjoasă

- boabe de coriandru

- piper boabe

- frunze de dafin

- un băț de scorțișoară

- un ardei iute uscat

Lămâile se spală bine cu o perie, apoi se usucă. Se crestează de la cap la coadă, în patru, de la 2-3 centimetri distanță de capete. În tăieturile făcute se pune sare, cam o linguriță pentru fiecare lămâie. Lămâile se pun apoi într-un borcan cu filet, strecurând printre ele condimentele. După ce ați pus toate lămâile, presați-le bine, astfel încât să lase suc. Acoperiți borcanul, iar a doua zi presați iar lămâile, ca să iasă cât mai mult suc. Repetați operațiunea timp de încă 2-3 zile, până când lămâile sunt în totalitate acoperite cu lichid. Dacă sucul lor nu este suficient (deși, în general, lămâile produc suficient), adăugați suc proaspăt de lămâie.

Păstrați la rece borcanul. După o lună, lămâile sunt bune de consumat. Înainte de a le mânca însă, clătiți-le bine, pentru a scăpa de excesul de sare.

Pot fi păstrate la frigider timp de circa șase luni.

V-aș ura poftă bună în arabă, dacă aș ști...