Lichior din muguri de brad

Acum doi ani, scriam aici despre un sirop de brad preparat in principal in scopuri medicale. Tot atunci, din mugurii pe care îi aveam în exces, am făcut și un lichior. Nu știu ce s-a întâmplat, dar rețeta nu a văzut niciodată lumina online-ului. Și probabil ar fi rămas scufundată în uitare, dacă nu aș fi găsit - salvata undeva, într-un folder într-aiurea - imaginea unei gărgărițe simpatice, rătăcite printre ace verzi împrăștiate în bucătărie. Am căutat, am  găsit și vă arăt acum, cu întârziere și cu regret că nu am cui face poze noi. Lichiorul s-a dus de mult, iar din el au rămas doar câteva imagini cu un watermark vechi cât blogul...

O ţuică fiartă

Ce faci când ai ochii lăcrimoşi ca după filmele indiene, gâtul cât vulcanul Etna şi un muşuroi de furnici în nas? Când iei medicamente şi răceala nu cedează până nu îşi face damblaua? Eu am un singur răspuns: ţuică fiartă.
Ca şi în cazul vinului fiert, variantele de preparare sunt multe, după gusturile fiecăruia. Nu ştiu cum vă place vouă, dar vă spun cum fac eu.

La o cană de ţuică, se pun două linguriţe de zahăr brun, un băţ de scorţişoară, câteva boabe de piper negru şi câteva stafide. Dacă vă ţin nervii, puteţi adăuga şi o feliuţă de ghimbir. Ţuica este oricum tare, ghimbirul este cu un gust foarte pregnant, iar iuţeala lui nu se va simţi la prima gustare, dar o urmă aromată va rămâne...

De preferinţă, se bea foarte caldă. Fierbinte chiar. Dacă vă ţin puterile...

Ţuica fiartă nu este pentru oricine. Ţuica este o băutură tare chiar şi atunci când este rece. Fierbinte fiind, e şi mai şi. Trebuie să ai putere de a o bea. După care, trebuie să ai putere să te ţii pe picioare, măcar până ajungi în pat. Iar a doua zi, trebuie să ai putere să gândeşti cu mintea clară, fără să ai un sac de nisip în loc de cap.

Nu glumesc. Iar cine nu poate bea aşa ceva ştie asta...

Măr copt cu migdale şi vanilie

Aveam chef de un desert uşor, fără prea multă bătaie de cap. Şi m-am hotărât uşor. Ce poate fi mai simplu decât merele coapte?

Ştiu că sunt nenumărate reţete, ca şi în cazul vinului fiert. Le poţi face cu miere, zahăr brun ori nucşoară. Le poţi umple cu nucă, alune, stafide sau brânză chiar. Poţi turna deasupra sirop de arţar, coniac ori propriul suc. Şi multe altele. Şi totuşi, nu am făcut nimic din toate astea. Am folosit doar zahăr şi vanilie, nelipsita scorţişoară şi migdale întregi.  

Am pus în fiecare măr scobit două migdale, două linguriţe de zahăr, un praf de scorţişoară şi câteva picături de esenţă de vanilie amestecate dinainte. Le-am pus în cuptorul fierbinte pentru circa un sfert de oră, fiecare măr în castronelul lui de yena.

Asta a fost. Nimic mai simplu, nu?

Vin fiert, în varianta tropicală

De când mă ştiu, mi-a plăcut vinul fiert. Roşu, aromat şi dulceag, lăsând invariabil pete pe cană şi pe dinţi. Şi totuşi, ce ar fi dacă l-am face altfel decât de obicei şi nu am mai păta cana şi dinţii? Şi anume într-o variantă... să-i zicem tropicală, deşi soarele care ne rânjeşte azi printre ţurţuri numai de Tropice nu ne aduce aminte. Iar după ce îl preparăm, am să vă spun şi povestea lui.

În primul rând, plecăm de la alte premise decât cele cunoscute şi nu fierbem vin roşu, ci alb. Contează mai puţin soiul ori cât este de dulce vinul, oricum îşi va schimba gustul după preparare. Mai avem nevoie de următoarele, calculate pentru o cană de 250 de mililitri de vin: una-două linguriţe de miere, două-trei cuişoare, un băţ mic de scorţişoară, o felie de portocală cu tot cu coajă, o feliuţă aproape transparentă de ghimbir. Dacă vreţi senzaţii împinse la extrem, adăugaţi o frunză de dafin şi două-trei boabe de piper şi puteţi mai puţină miere. Sau, în locul acestora, scăpaţi niţel whisky sau lichior.

Nu are sens să detaliez prepararea, e cam acelaşi lucru cu ce ştim: vinul se pune la fiert, se adaugă mirodeniile şi se lasă să dea în clocot de câteva ori, apoi se stinge focul şi se lasă să stea deoparte, acoperit, preţ de 10-15 minute. Abia apoi se atacă, precaut şi mirosind bine înainte aburii din cană.

N-am să vă spun eu acum ce gust are... În varianta cu frunze de dafin şi piper, are o aromă care l-ar scula din îngheţ şi pe Yeti, mai ales dacă avem la bază un vin sec. Cu un vin dulce în schimb, ajungi să descoperi noi sensuri ale expresiei "iarnă tropicală".

Vorbim aici despre un preparat foarte vechi, prima atestare documentară a unei reţete de vin fiert datează de prin 1420. Era vorba despre o reţetă pe bază de vin roşu, preparată de un conte german, primul cultivator de struguri din soiul Riesling. Sau cel puțin așa grăit-a Wikipedia...

Cam toate popoarele europene au propriile reţete de vin fiert. Germanii îl numesc "Glühwein" şi îl prepară nu doar cu vin din struguri, ci şi cu vin din alte fructe. Pentru francezi, un "vin chaud" bun se prepară din vin roşu, scorţişoară şi lămâie şi nu este prea dulce. În Italia, "vin brule" este preparat mai ales în partea de nord. O reţetă interesantă am descoperit la britanici, care fierb mirodeniile în apă şi abia după ce au extras aromele adaugă vinul şi mierea.

Nordicii îi spun "glögg", iar despre reţetele lor de vin fiert s-ar putea scrie o carte întreagă. Îl prepară ca băutură alcoolică ori nonalcoolică (din sucuri de fructe), aromatizată aproape cu orice fel de condiment sau mirodenie, cu stafide ori migdale, îl lasă la infuzat cel puţin o oră şi îl servesc reîncălzit. Iar alături de paharul de glögg, se află întotdeauna o bucată de turtă dulce.

Bulgarii îi spun "greyano vino" şi îl aromatizează cu boabe de piper sau felii de lămâie şi portocală. În Bosnia şi Herţegovina sau în Croaţia, Muntenegru, Slovenia ori Serbia, "kuhano vino" sau "kuvano vino" este preparat din vin roşu şi coajă de citrice. În Cehia se numeşte "svařené víno", iar în Ungaria "forralt bor". Polonezii au o reţetă asemănătoare cu a cehilor. În această regiune există o reţetă similară pentru a prepara... bere fiartă, folosind mai ales un anume fel de bere belgiană, a cărei savoare este cu totul deosebită dacă este fiartă împreună cu mirodeniile folosite de obicei la vin. Turcii prepară vinul fiert - care la ei se numeşte "sıcak Şarap" - cu adaos de zahăr şi fructe.

Iar brazilienii - mai ales cei din sudul şi din sud-estul ţării - prepară şi ei vin fiert, combinând vinul roşu cu scorţişoara şi cuişoarele. Se numeşte "quentão" sau "vinho quente" şi îl beau în timpul sărbătorilor de iarnă din luna iunie (da, aţi citit bine, am scris iunie).

În epoca medievală, vinul fiert era folosit mai degrabă în scop medical, considerându-se a fi o băutură sănătoasă. În mod cert, era mai sănătos decât apa, dacă ne gândim la ce însemna igienă în vremurile acelea...

P.S. Vremea asta este ucigătoare pentru cei care nu suportă frigul. Mă bazez mai ales pe ei să încerce reţeta asta.

P.P.S.: Iar dacă mai aveați nevoie de vreo confirmare legată de beneficiile vinului fiert, o primiți de la maimuțele de la grădina zoologică din Karaganda (Kazahstan), care altfel nu ar mai face față celor -33 de grade Celsius. Rețeta vinului băut de maimuțe o găsiți aici.

Ardei (foarte) iuți murați cu scorțișoară

Această rețetă este de interes pentru cei care obișnuiesc să mănânce foarte picant. Ardeii care mi-au fost materie primă sunt foarte iuți foarte mici și foarte răi și au fost recoltați cu mânuțele mele două, dintr-un ghiveci catre tronează de ceva vreme pe masă, afară. Inițial, scopul achiziției a fost unul decorativ, dată fiind veselia degajată de ardeii mititei galbeni, portocalii și roșii care se ițeau dintre frunze. Treptat, recolta a luat proporții, iar ardeii ajunși la maturitate s-au cerut culeși. Un ardei galben sacrificat accidental m-a făcut să înțeleg că mă joc cu focul și că mai bine îi pun la păstrare pentru momente mai reci ale existenței noastre...

În principiu, cei mai picanți ardei sunt chili, din care există cinci soiuri domesticite, zice Wikipedia. După scotoceli îndelungate, am ajuns la concluzia că ardeii mei sunt foarte probabil din soiul capsicum frutescens. Era o simplă curiozitate de-a mea, care nu influențează cu nimic rezultatul final. 

Așadar, am adunat o mână de ardei, cât să umplu un borcănel, care sper să ajungă toată iarna.

Combinația făcută e un pic atipică pentru ardei murați și nu știu încă în ce măsură o va mai simți cel care se încumetă să guste ardeii aceștia. La cât sunt de iuți, este posibil ca orice condiment să fie inutil, dar, de amorul artei, nu se poate să-i lăsăm nearomați. Și totuși, am pus în borcănel trei cuișoare, un băț de scorțișoară, un bob de ienibahar, câteva boabe de piper roșu, negru, verde și alb, coriandru și câteva zemințe de anason. Toate astea au mers în borcan, peste ardei.

Am pregătit o combinație de oțet și apă în părți egale, în care am pus un vârf de cuțit de sare și o linguriță de zahăr. Am pus la clocotit soluția și, după ce s-a răcit puțin, am turnat-o în borcănel.

Am pus capacul și am lăsat borcanul la temperatura camerei o zi., apoi l-am mutat la rece.

Recunosc deschis faptul că nu am nicio idee care este gustul final. Încă nu am deschis borcanul și, chiar dacă aș fi făcut-o, nu cred că ar mai fi rămas ceva neamorțit de atâta iuțime. Nu știu alții dacă au aceeași părere, dar aflu eu și vă transmit.

Și mai știu că oțetul acela turnat deasupra era bun, iar in combinație cu mixul de condimente sigur nu are ce să strice, ba dimpotrivă...

Gem de caise cu scorţişoară

Până prind ceva gust vinetele mele murate, conservate după o reţetă nouă, vă povestesc în câteva cuvinte despre un gem simplu, pe care l-am făcut inspirată de o vecină şi prietenă bună: caise şi scorţişoară. Combinaţia este extraordinară: parfumul scorţişoarei înnobilează aroma şi gustul acrişor al caiselor.

Un kilogram de caise, un sfert de kilogram de zahăr (prefer gemurile acrişoare, nu foarte dulci), jumătate de lămâie, mentă şi scorţişoară - câteva beţe, dar şi o linguriţă cu vârf de scorţişoară măcinată.

Am făcut bucăţi caisele coapte şi le-am lăsat să se odihnească puţin cu zahărul. Le-am pus apoi la foc domol, amestecând din când în când, să nu se prindă de cratiţă. După 20 de minute, am pus scoţişoara şi zeama de lămâie. Cu totul, gemul a stat pe foc ceva mai bine de jumătate de oră. Menta am pus-o la final: o crenguţă verde în fiecare borcan cu gem, înainte de a pune capacul.

Este o bucurie să mănânci aşa ceva la micul dejun, cu pâine cu unt şi cafea sau ceai...

O turtă dulce ceva mai deosebită

Cum vă spuneam şi ieri, în vacanţa asta de Crăciun, eu şi juniorul meu ne-am distrat făcând turtă dulce, după o reţetă combinată din ce am văzut la Teodora şi ce am văzut la Nicole.  Mai exact, combinaţia de mirodenii este de la Nicole, eu pornind la preparat cu ingredientele şi în cantităţile date de Teodora. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu tot ce am bucătărit în vacanţa asta, şi acum am avut surprize...

Prima problema a apărut la măcinatul cuişoarelor. Nu am maşină de măcinat cafea, blenderul nu merge pentru aşa ceva, aşa că am cumpărat o râşniţă de piper. Cum piperul e una şi cuişoarele altceva, am pisat întâi cuişoarele în mojar, apoi le-am pus la măcinat. Noroc că am avut un ajutor nepreţuit, dispus să îşi ocupe timpul cu râşnitul până am ajuns să am nevoie de mirodenii, altfel taare greu îmi era! E drept că nimic nu e gratis: am avut de strâns cuişoare măcinate de pe masă, de sub masă, de pe scaun, din papuci, din păr şi chiar şi din urechi. Restul era în castronel - aproape o linguriţă, adică cu o idee mai puţin decât îmi trebuia.

Am pus la topit o cană de zahăr, am adăugat cafeaua şi apoi a doua cană de zahăr, am lăsat puţin la răcit şi am adăugat laptele şi ce ştiam eu că mai era pe listă, apoi am trecut la făină. Mi se părea însă ciudată consistenţa aluatului: foarte lipicios şi sfărâmicios şi fără vreun gând să se lege... 

...mă uit iar pe listă şi constat că uitasem să pun untul. Ok, acum se explică, îmi zic, dar îl punem şi pe ăsta, că nu am ajuns atât de departe încât să nu putem face "damage control". Pun untul într-un castronel, îl acopăr cu un şerveţel şi îl pun la încălzit la microunde, pentru 20 de secunde (aşa cum am procedat în multe alte situaţii), ca să îl adaug puţin încălzit, nu ca pe o bucată de banchiză. Cinci secunde mai târziu, untul bubuie în cuptor, aşa că a trebuit să îl culeg cu linguriţa de pe plafonul şi pereţii cuptorului. 

Buuun, cucoană, azi nu ai noroc la bucătărit! Bine, nici cu o zi înainte nu am avut şi nici vreo trei zile după. După ce scap de depresie poate vă spun ce s-a întâmplat cu ceea ce ar fi trebuit să fie cozonac, dar asta e altă poveste...

Ca să revenim la păţania de faţă, am luat în serios avertismentul Teodorei legat de cantitatea de turtă dulce rezultată. Mă bucuram chiar că voi umple cele două cutii din tablă în care visez să ţin mereu ceva de ronţăit. Ce mi-a scăpat a fost partea legată de cantitatea de făină, în sensul că am avut o percepţie distorsionată asupra expresiei "făină cât cuprinde". După primul pachet de 1 kilogram de făină adăugat în compoziţie, am trecut la rezervele vecinilor, de unde am mai recoltat jumătate de pachet. Când mi-a fost clar că nici acesta nu-mi ajunge, am sacrificat jumătate din compoziţie şi am pus-o deoparte, iar în restul am adăugat făcina pe care o mai aveam şi am început să ne jucăm... 

Odată joaca încheiată şi turta dulce coaptă, am pus-o la cutie (uraaa, am umplut cutiile de tablă!) şi am lăsat-o câteva zile, până ne-am făcut timp de colorat. Nu am acoperit-o cu nicio glazură, deşi aş fi vrut nişte colorant alimentar verde, pentru brăduţi. Am cumpărat nişte creioane alimentare (Dr.Oetker - 8 lei, patru culori) şi ne-a apucat de mâzgălit.

Povestea nu se termină aici însă. După Crăciun, mi-am adus aminte de aluatul din frigider şi am făcut încă un rând de turtă dulce. Am încălzit doar puţin aluatul, înainte de a-l modela. De data asta, nu m-am mai complicat cu forme de tăiat aluatul, ci am făcut biluţe pe care le-am turtit între palme. Nici de colorat nu le-am mai colorat: o mare parte au fost mâncate în stare brută de vecini, care au avut numai cuvinte de laudă la adresa reţetei. De ce? Pentru că turta dulce iese exact aşa cum era cea pe care o mâncam atunci când eram copii. Ca să nu le stric visul, nu am mai spus nimic despre păţaniile mele din procesul de producţie. Până la urmă, se explică tot ce s-a întâmplat: niciun lucru bun nu iese fără eforturi, nu? 

UPDATE: Pentru că această postare nu conţine chiar toată istoria, iar pictatul are şi el povestea lui, am arătat aici cum pot face mici minuni două mânuţe dibace, cu o tavă de turtă dulce şi patru creioane alimentare colorate. Aşadar... enjoy!

Condimentele şi mirodeniile - mai mult decât arome

Vă puteţi închipui o bucătărie fără codimente? Eu nu. Şi probabil că nici alţii, condimentele şi mirodeniile fiind de sute de ani o marfă atât de preţioasă, că unii au pornit chiar războaie de dragul lor.

Dar câţi se gândesc la faptul că minunatele condimente au şi alte utilizări decât cea de a da mâncărurilor arome minunate?

Sursa: http://www.slashfood.com/

- Muştarul este folositor la odorizarea recipientelor, pentru a le putea reutiliza. Puneţi o linguriţă de praf de muştar şi un litru de apă în borcanul golit de la murături şi lăsaţi peste noapte. Mirosurile de acru ori usturoi vor dispărea.

- Termosul neutilizat mult timp prinde şi el miros, care poate fi alungat cu două-trei cuişoare lăsate acolo timp de câteva ore. Apoi spălaţi bine termosul, înainte de folosire.

- Casa va fi mirosi cum nu se poate mai bine dacă ţineţi în cuptor, pentru 30 de minute, la foc mic şi cu uşa întredeschisă, o linguriţă-două de condimente pisate. Ori puteţi pune pe aragaz un beţişor de scorţişoară sau o mână de cuişoare întregi.

- Un tonic deosebit pentru păr puteţi prepara dintr-un amestec de ierburi lăsate la infuzat pentru 30 de minute. Compoziţia variază însă în raport de culoarea părului: o linguriţă de salve uscată şi o crenguţă de rozmarin sau o linguriţă ienibahar, una de scorţişoară pisată şi jumătate de linguriţă de cuişoare pentru părul închis la culoare, muşeţel pentru blonde. 

Sursa: http://www.justfoodnow.com/

- Salvia nu e potrivită numai pentru a aromatiza curcanul, ci şi pentru îndepărtarea mirosurilor neplăcute din pantofi. Puneţi câte o frunză verde de salvie în fiecare pantof, în ziua în care vreţi să îi purtaţi. Seara aruncaţi frunzele.

- Moliile fug din şifonier atunci când simt mirosul de cuişoare. De aceea, puneţi săculeţi de cuişoare agăţaţi printre haine. 

- Furnicile din bucătărie pot fi alungate punând în fiecare borcan o frunză de dafin sau pe rafturile pe care stau alimente. Nu doar dafinul are aceste proprietăţi, ci şi cuişoarele, scorţişoara ori bucheţelele de salvie. 

- Şi de insectele de curte puteţi scăpa cu ajutorul condimentelor. Adăugaţi o linguriţă de piper negru măcinat ori de praf de muştar la o cană de făină cernută şi împrăştiaţi amestecul în zonele vizitate de insecte.

O dulceaţă - gem drept cadou

Măr, scorţişoară, stafide, esenţă  de rom şi ceva zahăr mi-au trebuit pentru o delicioasă dulceaţă, dată în dar înainte de Crăciun, într-un borcan cu fundă roşie şi învelitoare simpatică. Mai exact, un kilogram de mere, două-trei linguri de stafide, o cană şi jumătate de zahăr, o sticluţă de esenţă de rom şi o linguriţă de scorţişoară măcinată. Plus o jumătate de lămâie.

Un sirop de iarnă de la Moş Nicolae

Anul acesta, Moş Nicolae a adus unora daruri ceva mai altfel decât în alte dăţi. Unii ar numi ce s-a găsit în ghete dar cu ifose eco - bio. Alţii ar spune doar că este un cadou deloc pretenţios şi foarte personalizat: un sirop "homemade", cu aromă de iarnă, din măr, scorţişoară şi un fir de portocală. Astăzi pare a fi soare şi încă merge băut cu apă minerală, mâine însă parcă văd că îl torn în ceai... 

Ca să trec la subiect, vă spun că am comis siropul având în lista de ingrediente 600 de mililitri de apă, 400 de grame de zahăr, două mere mari, 3-4 batoane de scorţişoară şi câteva cuişoare. Dar, pe parcurs, s-au înfrăţit cu ele şi trei sferturi dintr-o portocală măricică şi o jumătate de linguriţă de scorţişoară praf.

Am pus merele spălate şi tăiate bucăţi să fiarbă în apa cu zahăr. Am adăugat şi portocala, curăţată de coajă şi tăiată bucăţi. Apoi am pus beţele de scorţişoară şi cuişoarele. Şi jumătate de linguriţă de scorţişoară praf. Şi au stat la fiert până a ieşit un fel de compot foarte concentrat şi dulce-dulce. Păcat că nu am găsit anason stelat, ar fi mers şi el în compania asta...

  

M-am gândit apoi că aş fi putut pune merele şi portocala în storcătorul de fructe, iar apoi să pun la fiert zahărul cu sucul de mere şi portocală, eventual cu adaos de apă sau rom. Rămâne să fac aşa data viitoare...

Strecurat, frumos ambalat şi cu etichetă personalizată, siropul a ajuns în ghete. (Hehe, nu a murdărit nimic, nici măcar galoşii...) Cu tot cu instrucţiuni de folosire de la "Moaşa Nicolae şi blogu' ei", pentru un băutor cu gât bolnav, care se tratează şi cu sirop îndoit "cu apă minerală la temperatura camerei".

Gem caramel de portocale

Știți că am făcut dulceață de coji de portocală, pentru care am lăsat în pielea goală șase portocale, din care trebuia să prepar ceva. Am ales să fac gem caramel, așa că am trecut la treabă. Am mai avut nevoie de zahăr, un păhărel de lichior, scorțișoară măcinată și câteva cuișoare. Am desfăcut portocalele felii și apoi le-am curățat de membranele albe și le-am tăiat bucățele.

Am amestecat bucățile de zahăr cu portocalele și le-am lăsat să se odihnească jumătate de oră, cât să se adune ceva suc.

Am pus la fiert fructele cu sirop și le-am lăsat la foc viu deeeeeestuuuul de muuuult.... Am pus și un pic de lichior, la un moment dat. Doar este gem caramel, astfel că avea nevoie de să fiarbă mai mult cu zahărul, iar sucul lăsat de portocale nu era suficient.

Spre final, am adăugat o jumătate de linguriță de scorțișoară pisată și câteva cuișoare. Mult prea târziu mi-a venit în minte că ar fi mers și un pic de ghimbir.

Asta e! Dulce, aromat, simplu și gustos.

Pere în oţet de vin roşu

Adică un fel de pere murate, dar nu în saramură. Am găsit reţeta într-o carte scrisă de americani şi mi s-a părut interesantă, mai ales că era folosit oţetul din vin roşu. La momentul la care public această reţetă, jumătate de borcan este deja mâncată, astfel că este inutil să mai explic dacă iese ceva bun sau nu.

Am folosit cam jumătate de kilogram de pere, o jumătate de lămâie, 300 de mililitri de oţet din vin roşu, 225 de grame de zahăr, un baton de scorţişoară, o bucată de ghimbir cât o nucă, câteva cuişoare şi două frunze de dafin. Oţetul se pune la fiert cu zahărul, coaja de lămâie rasă şi cu mirodeniile. După ce s-a topit zahărul, se adaugă perele, curăţate de coajă şi de sâmburi şi tăiate în patru.

Perele se fierb în oţet până se înmoaie, apoi se scot şi se pun în borcan, împreună cu scoţişoara. Oţetul se mai lasă la fiert până se îngroaşă, apoi se toarnă peste perele din borcan, astfel încât să fie acoperite.

Se acoperă borcanele şi se sterilizează pentru 20 de minute.

Teoretic, se pun cămară şi se consumă peste iarnă. Practic, după cum spuneam, am mâncat deja jumătate din ele...

Un suc şi pentru diabetici

După experienţa cu gemul de măceşe, oricât mi-a plăcut ce am avut în borcane, nu m-am înghesuit prea tare să mai prepar ceva din aceste fructe de pădure. Am văzut în piaţă, în două rânduri, măceşe - şi uscate, şi proaspete - şi aş fi vrut să cumpăr, dar gândul că aş avea nevoie de un concediu pentru o nouă serie de gem ori sos m-a făcut să renunţ. Aşa că mi-am zis să fac ceva care nu necesită neapărat curăţarea bobiţelor de perişori şi sâmburi...

Aveam mai multe variante de băuturi, din care am ales două: suc şi vin de măceşe. Cum vinul este încă la macerat, unde mai are de stat aproape o lună, veţi vedea cum am făcut sucul. Am folosit jumătate de kilogram de măceşe, plus 400 de grame de zahăr şi mirodenii (cuişoare, scorţişoară, aş fi pus şi nişte ghimbir, dar nu mai aveam), din care am obţinut aproape patru litri de suc.

Nu a fost nevoie să curăţ bobiţele decât de capetele negre rămase de la flori, apoi le-am spălat bine. Totuşi, de ceva chinuială nu am scăpat: bobiţele trebuie zdrobite, operaţiune care ridică ceva probleme dacă vrei să o faci în linişte. Am trecut de la foarfecă la mojar şi apoi la ciocanul pentru şniţele, înfăşurat în prosop.

După ce le-am doborât, am pus la macerat bobiţele în apă, pentru 12 ore. (În plan îndepărtat, borcanul cu cidru de mere, aflat pe lista de aşteptare a reţetelor de postat şi în plină perioadă de macerare. Despre asta, peste o lună vorbim, timp în care trebuie să amestec din când în când. Nu ştiu ce iese, dar de mirosit... miroase tare.)

Ar fi trebuit ca, la finalul celor 12 ore, să strecor totul şi să adaug zahăr şi gata sucul. Dar nu mi-a plăcut deloc ce a ieşit (un fel de zeamă fără nicio noimă), aşa că am adaptat reţeta, în stilul propriu. Am pus la fiert toată combinaţia, cu două beţe de scorţişoară şi zece cuişoare, plus 400 de grame de zahăr, respectiv cantitatea pe care ar fi trebuit să o adaug la rece.

Aşa că, atunci când puneţi la macerat (nu aş renunţa la etapa asta, ajută la înmuierea bobiţelor şi scurtează timpul de fierbere), puneţi oricâtă apă doriţi. Ideea este ca, în momentul în care puneţi totul la fiert, să aveţi patru litri de apă la cantitatea de 500 de grame de măceşe.

De fiert, nu ştiu exact cât a fiert, ştiu că bobiţele explodaseră de parcă ar fi fost floricele şi dădeau să se dezintegreze. După fierbere, o altă etapă ceva mai migăloasă vă solicită răbdarea. Sucul trebuie strecurat foarte bine, pentru a scăpa total de perişori. Pentru asta, am folosit întâi o sită mai mare, pentru a scoate bobiţele şi sâmburii, după care am trecut sucul printr-o bucată de pânză ceva mai deasă. L-am mai strecurat o dată când l-am pus în sticle, prin serveţel de hârtie (este destinat unei hoarde de copii, aşa că nu am vrut să risc). Cred că ultimele două operaţiuni pot fi înlocuite cu filtrarea prin hârtia pentru filtrul de cafea. (Până la urmă, e bine să ai în casă şi lucruri despre care crezi că nu ai nevoie.) Odată pus în sticle, îl păstraţi la rece. Cred că, dacă e sterilizat ori are o jumătate de aspirină pisată în fiecare sticlă, trece fără probleme prin iarnă.

Îmi place mult acest suc, la fel şi copilului. Aduce puţin cu un compot de mere, dar are ceva în plus. Nu e cel mai simplu de preparat dintre sucuri, dar, pe lângă gemul de măceşe, mi se pare chiar o bagatelă...

P.S. Nu pot face abstracţie de prietenii diabetici, cărora le recomand acest suc, măceşul fiind unul din fructele pe care ei îl pot consuma fără probleme. Zahărul este înlocuit cu îndulcitor, într-o cantitate stabilită, evident, după gustul fiecăruia. În principiu, la cantitatea de mai sus de măceşe, ar merge cam 40-50 de grame de îndulcitor.