Cum vă spuneam şi ieri, în vacanţa asta de Crăciun, eu şi juniorul meu ne-am distrat făcând turtă dulce, după o reţetă combinată din ce am văzut la Teodora şi ce am văzut la Nicole. Mai exact, combinaţia de mirodenii este de la Nicole, eu pornind la preparat cu ingredientele şi în cantităţile date de Teodora. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu tot ce am bucătărit în vacanţa asta, şi acum am avut surprize...
Prima problema a apărut la măcinatul cuişoarelor. Nu am maşină de măcinat cafea, blenderul nu merge pentru aşa ceva, aşa că am cumpărat o râşniţă de piper. Cum piperul e una şi cuişoarele altceva, am pisat întâi cuişoarele în mojar, apoi le-am pus la măcinat. Noroc că am avut un ajutor nepreţuit, dispus să îşi ocupe timpul cu râşnitul până am ajuns să am nevoie de mirodenii, altfel taare greu îmi era! E drept că nimic nu e gratis: am avut de strâns cuişoare măcinate de pe masă, de sub masă, de pe scaun, din papuci, din păr şi chiar şi din urechi. Restul era în castronel - aproape o linguriţă, adică cu o idee mai puţin decât îmi trebuia.
Am pus la topit o cană de zahăr, am adăugat cafeaua şi apoi a doua cană de zahăr, am lăsat puţin la răcit şi am adăugat laptele şi ce ştiam eu că mai era pe listă, apoi am trecut la făină. Mi se părea însă ciudată consistenţa aluatului: foarte lipicios şi sfărâmicios şi fără vreun gând să se lege...
...mă uit iar pe listă şi constat că uitasem să pun untul. Ok, acum se explică, îmi zic, dar îl punem şi pe ăsta, că nu am ajuns atât de departe încât să nu putem face "damage control". Pun untul într-un castronel, îl acopăr cu un şerveţel şi îl pun la încălzit la microunde, pentru 20 de secunde (aşa cum am procedat în multe alte situaţii), ca să îl adaug puţin încălzit, nu ca pe o bucată de banchiză. Cinci secunde mai târziu, untul bubuie în cuptor, aşa că a trebuit să îl culeg cu linguriţa de pe plafonul şi pereţii cuptorului.
Buuun, cucoană, azi nu ai noroc la bucătărit! Bine, nici cu o zi înainte nu am avut şi nici vreo trei zile după. După ce scap de depresie poate vă spun ce s-a întâmplat cu ceea ce ar fi trebuit să fie cozonac, dar asta e altă poveste...
Ca să revenim la păţania de faţă, am luat în serios avertismentul Teodorei legat de cantitatea de turtă dulce rezultată. Mă bucuram chiar că voi umple cele două cutii din tablă în care visez să ţin mereu ceva de ronţăit. Ce mi-a scăpat a fost partea legată de cantitatea de făină, în sensul că am avut o percepţie distorsionată asupra expresiei "făină cât cuprinde". După primul pachet de 1 kilogram de făină adăugat în compoziţie, am trecut la rezervele vecinilor, de unde am mai recoltat jumătate de pachet. Când mi-a fost clar că nici acesta nu-mi ajunge, am sacrificat jumătate din compoziţie şi am pus-o deoparte, iar în restul am adăugat făcina pe care o mai aveam şi am început să ne jucăm...
Odată joaca încheiată şi turta dulce coaptă, am pus-o la cutie (uraaa, am umplut cutiile de tablă!) şi am lăsat-o câteva zile, până ne-am făcut timp de colorat. Nu am acoperit-o cu nicio glazură, deşi aş fi vrut nişte colorant alimentar verde, pentru brăduţi. Am cumpărat nişte creioane alimentare (Dr.Oetker - 8 lei, patru culori) şi ne-a apucat de mâzgălit.
Povestea nu se termină aici însă. După Crăciun, mi-am adus aminte de aluatul din frigider şi am făcut încă un rând de turtă dulce. Am încălzit doar puţin aluatul, înainte de a-l modela. De data asta, nu m-am mai complicat cu forme de tăiat aluatul, ci am făcut biluţe pe care le-am turtit între palme. Nici de colorat nu le-am mai colorat: o mare parte au fost mâncate în stare brută de vecini, care au avut numai cuvinte de laudă la adresa reţetei. De ce? Pentru că turta dulce iese exact aşa cum era cea pe care o mâncam atunci când eram copii. Ca să nu le stric visul, nu am mai spus nimic despre păţaniile mele din procesul de producţie. Până la urmă, se explică tot ce s-a întâmplat: niciun lucru bun nu iese fără eforturi, nu?
UPDATE: Pentru că această postare nu conţine chiar toată istoria, iar pictatul are şi el povestea lui, am arătat aici cum pot face mici minuni două mânuţe dibace, cu o tavă de turtă dulce şi patru creioane alimentare colorate. Aşadar... enjoy!
Nu ştiu dacă am mai povestit şi asta, dar ar fi fost frumos din partea mea s-o fac, cu rol de prevenţie (nici n-am curaj să verific pe blogul meu, la reţetă): şi mie mi-a epuizat rezervele de făină! :)
RăspundețiȘtergereAu ieşit foarte frumoase ale tale (şi pe mine m-a încântat grozav faptul că are gustul exact precum turta dulce pe care o ştim dintotdeauna - ce mai, e turtă dulce veritabilă! pentru asta trebuie să-i mulţumesc Dariei, care mi-a dat reţeta).
Săptămâna asta o să mă încumet la căsuţa de turtă dulce, căci mi-a intrat serios în cap ideea asta. :)
Dacă nu revin cu subiectul, înseamnă ca a fost un fiasco şi nu mai am curaj să scot capul în lume. :)))
Da, sa stii ca desi eram 2 in bucatarie ne-am plictisit sa coacem la ele, desi eu nu am folosit atata faina! Sa stii ca eu am o masina de rasnit cafeaua de 25 de ani si mai bine si saraca rasneste toate tembelismele pe care le pun in ea! Ah, si nu este asa ca o saptamana a mirosit casa a mirodenii de turta dulce?
RăspundețiȘtergereStai linistita, asa este in bucatarie, intr-o zi proasta nici oua fierte nu-mi ies cum vreau eu!
Gabi, rezultatul contează, arată foarte bine, să le mâncaţi sănătoşi!
RăspundețiȘtergere@Teodora, gustul face tot efortul, chiar si la a doua serie, care a stat la rece cateva zile bune. Cu faina... m-am invatat de acum, dar tot nu reduc cantitatile. Fac rar turta dulce, dar in cantitati care sa imi ajunga.
RăspundețiȘtergere@Nicole, a mirosit toata cladirea... De ce crezi ca au mancat vecinii jumatate??
@puideblog, de fapt tie ar trebui sa iti multumesc, de la tine e reteta asta minunata.
In mare, mie nu mi-ai iesit cam multe in bucatarie, in vacanta asta. Ma bucuram ca am timp sa fac tot felul de chestii, am facut o mare branza cu un cojocel si niste turta dulce, cu restul nu pot scoate capul in lume, ca au fost dezastru. Si toate cu patanii.. cozonacul l-am framantat jumate de zi, drobul de pui s-a dezintegrat ca am uitat sa pun oua, piftia am mai pus-o odata in oala ca sa adaug gelatina, cascavalul era prea moale ca nu am mai avut chef sa il tin pe foc si asa mai departe. Am muncit de doua ori, am mancat de mai multe ori si tot asa cu bautura. Ce pretentii sa mai ai de la un cap tulbure??
Gabi, eu nu pun niciodată gelatină la piftie şi iese cât se poate de strong (inclusiv în cazurile în care nu am avut decât picioare de porc).
RăspundețiȘtergereAtâta doar că fierbi la ea destul de mult.
Am să cronometrez cu proxima ocazie câte ore o fierb eu.
În rest, dacă e vorba să faci un bilanţ al anului, nu al vacanţei, nu-i aşa că iese foarte bine? :)
Dacă mai pui la socoteală şi câte reţete au fost luate de la tine... chiar nu ai decât motive de mândrie.
Multe succese culinare în 2011!
(Că asta uitasem să-ţi urez.)
Teodora, nici eu nu pun gelatina, in mod normal. Acum am facut din curcan si, daca as fi avut un pachet de tacamuri de pui sa le fierb impreuna cu carnea, toate ar fi fost bune si frumoase. Dar am uitat sa cumpar, asa ca m-am multumit cu un picior si cateva gaturi. Normal ca nu avea cum sa se lege doar cu atat... Dar recuperez eu si va arat ce inseamna o piftie de curcan bine facuta! Poate de Pasti?!
RăspundețiȘtergereMultumesc tare mult pentru urari. Nu ma las, omul din greseli invata. Desteptii din greselile altora, eu insa a trebuit sa le fac pe ale mele :)))))
Gabi, important e ca ai mai multe rezultate pozitive decat negative, care nici el nu-s chiar asa de rele, nu :)? un pic de aventura in bucatarie nu strica! la multi ani!
RăspundețiȘtergereMultumesc, Zazuza, asa este, nu-i frumos drumul fara un pic de aventura.
RăspundețiȘtergereLa multi ani si tie si un an nou plin de bucurii!
Un motiv in plus sa renunti la microunde!
RăspundețiȘtergere:)))) Ai dreptate, Adrian.
RăspundețiȘtergere