Se afișează postările cu eticheta nucşoară. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nucşoară. Afișați toate postările

duminică, 2 ianuarie 2011

O turtă dulce ceva mai deosebită

Cum vă spuneam şi ieri, în vacanţa asta de Crăciun, eu şi juniorul meu ne-am distrat făcând turtă dulce, după o reţetă combinată din ce am văzut la Teodora şi ce am văzut la Nicole.  Mai exact, combinaţia de mirodenii este de la Nicole, eu pornind la preparat cu ingredientele şi în cantităţile date de Teodora. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu tot ce am bucătărit în vacanţa asta, şi acum am avut surprize...
Prima problema a apărut la măcinatul cuişoarelor. Nu am maşină de măcinat cafea, blenderul nu merge pentru aşa ceva, aşa că am cumpărat o râşniţă de piper. Cum piperul e una şi cuişoarele altceva, am pisat întâi cuişoarele în mojar, apoi le-am pus la măcinat. Noroc că am avut un ajutor nepreţuit, dispus să îşi ocupe timpul cu râşnitul până am ajuns să am nevoie de mirodenii, altfel taare greu îmi era! E drept că nimic nu e gratis: am avut de strâns cuişoare măcinate de pe masă, de sub masă, de pe scaun, din papuci, din păr şi chiar şi din urechi. Restul era în castronel - aproape o linguriţă, adică cu o idee mai puţin decât îmi trebuia.
Am pus la topit o cană de zahăr, am adăugat cafeaua şi apoi a doua cană de zahăr, am lăsat puţin la răcit şi am adăugat laptele şi ce ştiam eu că mai era pe listă, apoi am trecut la făină. Mi se părea însă ciudată consistenţa aluatului: foarte lipicios şi sfărâmicios şi fără vreun gând să se lege... 

...mă uit iar pe listă şi constat că uitasem să pun untul. Ok, acum se explică, îmi zic, dar îl punem şi pe ăsta, că nu am ajuns atât de departe încât să nu putem face "damage control". Pun untul într-un castronel, îl acopăr cu un şerveţel şi îl pun la încălzit la microunde, pentru 20 de secunde (aşa cum am procedat în multe alte situaţii), ca să îl adaug puţin încălzit, nu ca pe o bucată de banchiză. Cinci secunde mai târziu, untul bubuie în cuptor, aşa că a trebuit să îl culeg cu linguriţa de pe plafonul şi pereţii cuptorului. 
Buuun, cucoană, azi nu ai noroc la bucătărit! Bine, nici cu o zi înainte nu am avut şi nici vreo trei zile după. După ce scap de depresie poate vă spun ce s-a întâmplat cu ceea ce ar fi trebuit să fie cozonac, dar asta e altă poveste...
Ca să revenim la păţania de faţă, am luat în serios avertismentul Teodorei legat de cantitatea de turtă dulce rezultată. Mă bucuram chiar că voi umple cele două cutii din tablă în care visez să ţin mereu ceva de ronţăit. Ce mi-a scăpat a fost partea legată de cantitatea de făină, în sensul că am avut o percepţie distorsionată asupra expresiei "făină cât cuprinde". După primul pachet de 1 kilogram de făină adăugat în compoziţie, am trecut la rezervele vecinilor, de unde am mai recoltat jumătate de pachet. Când mi-a fost clar că nici acesta nu-mi ajunge, am sacrificat jumătate din compoziţie şi am pus-o deoparte, iar în restul am adăugat făcina pe care o mai aveam şi am început să ne jucăm... 

Odată joaca încheiată şi turta dulce coaptă, am pus-o la cutie (uraaa, am umplut cutiile de tablă!) şi am lăsat-o câteva zile, până ne-am făcut timp de colorat. Nu am acoperit-o cu nicio glazură, deşi aş fi vrut nişte colorant alimentar verde, pentru brăduţi. Am cumpărat nişte creioane alimentare (Dr.Oetker - 8 lei, patru culori) şi ne-a apucat de mâzgălit.

Povestea nu se termină aici însă. După Crăciun, mi-am adus aminte de aluatul din frigider şi am făcut încă un rând de turtă dulce. Am încălzit doar puţin aluatul, înainte de a-l modela. De data asta, nu m-am mai complicat cu forme de tăiat aluatul, ci am făcut biluţe pe care le-am turtit între palme. Nici de colorat nu le-am mai colorat: o mare parte au fost mâncate în stare brută de vecini, care au avut numai cuvinte de laudă la adresa reţetei. De ce? Pentru că turta dulce iese exact aşa cum era cea pe care o mâncam atunci când eram copii. Ca să nu le stric visul, nu am mai spus nimic despre păţaniile mele din procesul de producţie. Până la urmă, se explică tot ce s-a întâmplat: niciun lucru bun nu iese fără eforturi, nu? 

UPDATE: Pentru că această postare nu conţine chiar toată istoria, iar pictatul are şi el povestea lui, am arătat aici cum pot face mici minuni două mânuţe dibace, cu o tavă de turtă dulce şi patru creioane alimentare colorate. Aşadar... enjoy!

duminică, 20 iunie 2010

Mic tratat de condimentologie (1). Amestecurile

M-am apucat de "borcăneală" pentru că reţetele clasice mi se păreau plictisoare uneori, astfel că am simţit nevoia să improvizez. Ce putea aduce variaţie într-o dulceaţă şi ce poate face diferite nişte murături? Unul din răspunsuri ar fi ceea ce le asezonează, fie ele mirodenii sau condimente.
Sunt multe de aflat despre mirodenii si condimente, de aceea am deschis acest "mic tratat de condimentologie".
În acest episod - câte ceva despre combinații de condimente mai mult sau mai puţin cunoscute.
Amestecul de cinci condimente provine din bucătăria chineză, fiind folosit mai ales în sudul Chinei și în Vietnam. Este o combinație între - așa cum îi spune și numele - cinci condimente, amestecate în proporții egale: anason chinezesc, piper Sezchuan, cuișoare, casia și fenicul.
Bouquet garni (buchetul de ierburi) este un amestec format din dafin, pătrunjel și cimbru, proaspete și adunate în aceeași legătură și vândute împreună.
Curry este un amestec indian de condimente, chiar dacă este perceput de către mulți drept rezulatul unei singure plante. Cele mai multe tipuri de curry au în componență 10 sau chiar 20 de condimente, printre care ghimbir, nucșoară, chimion, piper, curcuma, coriandru, piment, schinduf, scorțișoară, piper de Cayenne, paprika, dar și lapte de cocos ori sare ori făină de legume. Merge foarte bine cu orez, , dar și cu pește, carne ori mâncăruri din legume.
Garam masala este un amestec indian de condimente ce poate fi găsit atât ca praf, cât și pastă și care nu are însă o formulă fixă. În general, conține coriandru uscat, chimion, cuișoare, nucșoară și piper, pasta putând avea și chili, mentă sau coriandru verde.
Herbes de Provence este un amestec originar - cum altfel? - din regiunea Provence (Franța), compus din două feluri de cimbru, rozmarin, oregano și lavandă. Mai pot fi adăugate dafin, fenicul sau coajă de portocală rasă. Aceste ierburi au o aromă iute-picantă și trebuie gătite îndelung pentru ca aceasta să se degaje în totalitate. Potrivit pentru mâncăruri din legume, fructe și carne.
Panch phoron este un amestec specific bucătăriei bengaleze. Conține fenicul, schinduf, chimion și muștar negru. Este folosit mai ales pentru a condimenta lintea și mâncărurile din legume.
Pickling spice (gerkin spice) este un amestec de boabe de muștar, semințe de mărar, piper, frunze de dafin și paprika. În funcție de legumele ori fructele pe care le asezonează, mai poate conține cuișoare, ghimbir, chili sau nucșoară. E bun nu doar pentru murături, ci și pentru mâncăruri cu dovlecei și alte legume.
Quatre epices provine din Franța, unde este un amestec foarte popular. Conține cuișoare, piper negru sau alb, nucșoară și ghimbir. Deși numele sau este ”patru arome”, de multe ori are în componență și alte condimente, cum ar fi paprika ori scorțișoară.
Ras el hanout este un amestec nord-african folosit pentru orez, cușcucș sau tangines ori pentru tocănițe. Este făcut din coajă de nucșoară, nucșoară, piper negru, cardamom, galangal, ardei iute, boboci de trandafir, lavandă și scorțișoară. Sunt mai multe variante de preparare, în care mai pot fi adăugate ghimbir, curcuma, casia sau fenicul.
Sichimi togarashi este un amestec japonez, extrem de iute, compus din șapte condimente: piper Sezchuan, chili, coajă de portocală, semințe de mac, susan negru, tamaring și alge de mare pisate.
Tandoori (adoori) este un amestec de condimente indian obținut din ghimbir, tamarind, chimion, curcuma, semințe de coriandru și piper de Cayenne. Anumite amestecuri conțin și chili, paprika, scorțișoară sau cuișoare. Este folosit mai ales pentru condimentarea cărnii de pui și de miel.

miercuri, 16 iunie 2010

Sos dulce de ardei iuți

Nu mă dau în vânt după combinațiile dulce-iute, dar rețeta de mai jos mi s-a părut de-a dreptul provocatoare. Iar asta pentru că este, de fapt, un fel de dulceață foarte picantă, care merge drept sos lângă fripturi ori pizza.
"Necesarul de materiale" este următorul: ardei iuţi şi ardei graşi (proporţia o stabiliţi în funcţie de cât de iute vreţi să fie sosul), zahăr şi oţet în cantităţi egale cu ardeii, câţiva căţei de usturoi, boabe de piper negru, sare. Mai merg adăugate un pic de nucşoară măcinată şi boia sau chilli.

Ardeii se curăţă de seminţe şi nervuri, cei graşi se taie în bucăţele mici, iar cei iuţi feliuţe, apoi se amestecă. Usturoiul de zdrobeşte, zahărul şi oţetul se pun împreună la fiert. Dacă vreţi ca sosul să nu fie foarte dulce, puneţi mai puţin zahăr şi oţet pentru sirop şi completaţi diferenţa cu suc de roşii.

Când oţetul şi zahărul puse la fiert au început să se lege, se adaugă în oală ardeii şi usturoiul, apoi se potriveşte de sare. Se mai păstrează la foc mic încă 15-20 de minute, amestecând din când în când. Imediat ce opriţi focul, adăugaţi piperul boabe şi nucşoara şi lăsaţi oala acoperită pentru un sfert de oră.

Am pus sosul fierbinte în borcan şi îl păstrez la rece. Am atacat borcanul prima oară cu ocazia unui mic dejun cu ouă ochiuri, dar nu l-am iertat nici la ultimul grătar. A mers foarte bine şi cu pizza mâncată la vecini...

O altă rețetă interesantă de sos iute am găsit la Costăchel. E următoarea pe lista mea de experimente picante...