marți, 28 decembrie 2010

Pui în cojocel cu susan

Cum vă spuneam, nu am să vă plictisesc cu banalele reţete de Crăciun cu care mi-am pierdut o parte din timp, săptămâna trecută. Dar voi face o excepţie de specificul blogului şi am să vă spun despre o minunată reţetă de care fac uz la Paşti, Crăciun ori cu alte ocazii deosebite, pentru că îmi place mult rezultatul. Şi nu numai mie...
Nu mai ţin minte de unde am aflat-o, ştiu doar că denumirea m-a amuzat de la început: pui în cojocel. De unde şi până unde cojocel? Pui, caşcaval, ciuperci, ceapă verde şi verdeaţă, puţin usturoi, toate într-o crustă de aluat spoit cu ou şi îmbrăcat apoi în susan...
Dar să recapitulăm: o caserolă de piept de pui dezosat, un pachet de aluat de foietaj, şase-şapte felii de caşcaval, 10-12 ciuperci proaspete mai măricele, o legătura de ceapă verde, una de verdeaţă, câţiva căţei de usturoi, o lingură de unt, câteva linguri de pesmet, condimente, un ou şi două linguri de susan.


sâmbătă, 25 decembrie 2010

Vacanţă de Crăciun

Câteva zile libere, se vede... Cu atâtea globuri, pachete şi cadouri, am luat o mică vacanţă de la obişnuita bucătăreală. Nu înseamnă că noi am stat nemâncaţi, dar nu are rol să vă plictisesc cu o banală ciorbă, cu o piftie obişnuită ori cu binecunoscuta salată de Boeuf... Iar cu prăjituri făcute de mine... nu vreau să vă încurc.

Sursa: davievillagelodging.com
Să ne găsim cu bine după Crăciun, când vă voi povesti totuşi despre o reţetă deosebită şi foarte potrivită pentru sărbători, un "fel doi" uşor de preparat şi de mâncat şi deloc indigest, din câte am constatat.
Până atunci, să vă bucuraţi de zilele de sărbătoare, să vă bucuraţi de cei dragi şi de cadourile Moşului! Lăsaţi în urmă grijile, pentru că viaţa e prea scurtă să ne-o ocupăm doar cu ele...
Crăciun fericit tuturor! 

marți, 21 decembrie 2010

Condimentele şi mirodeniile - mai mult decât arome

Vă puteţi închipui o bucătărie fără codimente? Eu nu. Şi probabil că nici alţii, condimentele şi mirodeniile fiind de sute de ani o marfă atât de preţioasă, că unii au pornit chiar războaie de dragul lor.
Dar câţi se gândesc la faptul că minunatele condimente au şi alte utilizări decât cea de a da mâncărurilor arome minunate?
Sursa: http://www.slashfood.com/
- Muştarul este folositor la odorizarea recipientelor, pentru a le putea reutiliza. Puneţi o linguriţă de praf de muştar şi un litru de apă în borcanul golit de la murături şi lăsaţi peste noapte. Mirosurile de acru ori usturoi vor dispărea.
- Termosul neutilizat mult timp prinde şi el miros, care poate fi alungat cu două-trei cuişoare lăsate acolo timp de câteva ore. Apoi spălaţi bine termosul, înainte de folosire.
- Casa va fi mirosi cum nu se poate mai bine dacă ţineţi în cuptor, pentru 30 de minute, la foc mic şi cu uşa întredeschisă, o linguriţă-două de condimente pisate. Ori puteţi pune pe aragaz un beţişor de scorţişoară sau o mână de cuişoare întregi.
- Un tonic deosebit pentru păr puteţi prepara dintr-un amestec de ierburi lăsate la infuzat pentru 30 de minute. Compoziţia variază însă în raport de culoarea părului: o linguriţă de salve uscată şi o crenguţă de rozmarin sau o linguriţă ienibahar, una de scorţişoară pisată şi jumătate de linguriţă de cuişoare pentru părul închis la culoare, muşeţel pentru blonde. 
Sursa: http://www.justfoodnow.com/
- Salvia nu e potrivită numai pentru a aromatiza curcanul, ci şi pentru îndepărtarea mirosurilor neplăcute din pantofi. Puneţi câte o frunză verde de salvie în fiecare pantof, în ziua în care vreţi să îi purtaţi. Seara aruncaţi frunzele.
- Moliile fug din şifonier atunci când simt mirosul de cuişoare. De aceea, puneţi săculeţi de cuişoare agăţaţi printre haine. 
- Furnicile din bucătărie pot fi alungate punând în fiecare borcan o frunză de dafin sau pe rafturile pe care stau alimente. Nu doar dafinul are aceste proprietăţi, ci şi cuişoarele, scorţişoara ori bucheţelele de salvie. 
- Şi de insectele de curte puteţi scăpa cu ajutorul condimentelor. Adăugaţi o linguriţă de piper negru măcinat ori de praf de muştar la o cană de făină cernută şi împrăştiaţi amestecul în zonele vizitate de insecte.

vineri, 17 decembrie 2010

Funny (Snowy) Break

Ninsoare de decembrie, serioasă... Poate nu suficient de serioasă pentru a încropi un om de zăpadă ori un castel de prinţesă...
Sursa: http://iuliaradu.wordpress.com/
Sursa: http://www.foundshit.com/
 
Sursa: http://rtoddking.com/

Sursa: http://homemadeoriginals.blogspot.com/
 Weekend plăcut şi călduros!

O surpriză dulce

Am găsit o foarte simplă reţetă de... bomboane ori prăjituri, depinde ce anume vreţi să le consideraţi. Noi nu le-am spus în niciun fel, pentru că au avut o viaţă curmată brusc. Singurul termen folosit pentru identificare, în scurta lor existenţă, a fost "o surpriză dulce". Ingrediente: alune şi migdale, ciocolată, esenţă de rom şi un pic de lapte.
Aşadar, se iau o mână de migdale (în jur de 120 de grame, mai precis) şi câteva alune de pădure şi se usucă bine la cuptor ori într-o tigaie.


Între timp, se pune la topit ciocolata ruptă bucăţi, cu 2-3 linguri de lapte dulce şi jumătate de sticluţă de esenţă de rom. De preferat să topiţi ciocolata la bain-mare, nu direct pe flacăra de la aragaz.

Când ciocolata e topită, adăugaţi alunele şi migdalele, întregi sau sparte în bucăţi. Amestecaţi bine, apoi "plantaţi" grămăjoare de compoziţie, cu o linguriţă, pe o tavă sau un tocător din lemn acoperit cu folie din aluminiu.

Apoi le lăsaţi la răcit, cam 12 ore, după care le desprindeţi şi faceţi cu ele ce credeţi de cuviinţă. De preferat ar fi să le puneţi la rece în continuare. Noi le-am pus într-un borcan rămas la îndemână...


Aş putea să vă povestesc ce gust au, cum miros, că sunt delicioase şi altele, dar nu o voi face. Vă las să descoperiţi singuri.
Un singur lucru ţineţi minte: dau dependenţă...

marți, 14 decembrie 2010

O dulceaţă - gem drept cadou

Măr, scorţişoară, stafide, esenţă  de rom şi ceva zahăr mi-au trebuit pentru o delicioasă dulceaţă, dată în dar înainte de Crăciun, într-un borcan cu fundă roşie şi învelitoare simpatică. Mai exact, un kilogram de mere, două-trei linguri de stafide, o cană şi jumătate de zahăr, o sticluţă de esenţă de rom şi o linguriţă de scorţişoară măcinată. Plus o jumătate de lămâie.

duminică, 12 decembrie 2010

Mici cadouri de Crăciun

Am început să pregătim cadourile de Crăciun...



Au valoare mai mult simbolică, dar sunt sigură că vor fi bine primite.

Gem de fructe japoneze cu ghimbir

Aţi mâncat vreodată kaki? Eu nu, până ieri. Nici nu ştiam că există şi poate nu sunt singura. De asta am şi pus în titlu "fructe japoneze"... Câţi ar fi ştiut despre ce este vorba dacă scriam kaki în loc? 
Trecând prin piaţă, am văzut nişte roşii ciudate într-o lădiţă şi am întrebat ce soi sunt şi cât pe ce să mă fac de râs, pentru că nu erau tomate, ci nişte fructe dintr-o zonă subtropicală. Lângă mine, încă două persoane aveau aceeaşi curiozitate legată de gogonelele uriaşe, aşa că m-am simţit uşurată că nu sunt singura care nu cunoaşte toate fructele înfiate subit de peste mări şi ţări.
Pentru că acest fruct chiar de peste mări şi ţări e adus, mai exact din Japonia. I se spune în multe feluri: piersica japoneză, piersică kaki, măr de Orient, mango coreean sau shizi (mai exact 柿子, în chineză). :)) Acum ştiu ce-i cu fructul acesta, mi-am făcut documentarea când am ajuns acasă. Iar cine vrea să (se) cultive, găseşte aici mai multe.
Ok, m-am văzut acasă cu şase bombiţe arătoase portocalii. Mari cât roşiile, dar cu urmele unor tulpini ceva mai zdravăne. Din punct de vedere al consistenţei şi al gustului, kaki este ceva între mango şi pepene galben, dar nu este atât de parfumat. Este foarte săţios şi foarte dulce. Din câte am aflat, conţine mult tanin, betacaroten, iar un singur kaki are vitamine cât două-trei portocale, ceea ce îl face eficient în combaterea bolilor cardiovasculare, a hipertensiunii arteriale, a diabetului şi a mai multor tipuri de tumori.


Am ales patru dintre fructe şi le-am curăţat de coajă. Am citit că pot fi consumate şi cu totul, când sunt foarte coapte, pentru că atunci concentraţia de tanin se reduce destul de mult pentru ca şi coaja să poată fi mâncată.
Ce am observat cât am tăiat la ele este că, dacă fructele nu sunt prefect sănătoase, după ce sunt curăţate, zonele lovite se înnegresc rapid şi le strică aspectul.

Iniţial, am vrut să fie dulceaţă, aşa că am tăiat cubuleţe mici fructele şi le-am amestecat cu zahăr: 700 de grame de kaki cubuleţe şi 250 de grame de zahăr. Am pus şi jumătate de căniţă de apă şi am pus totul pe foc viu.

Am pus şi un cubuleţ de ghimbir proaspăt. Aroma sa proaspătă se potriveşte foarte bine cu gustul dulce şi bogat al fructelor. Am tot amestecat însă şi am tot gustat, aşa că s-a dus dulceaţa şi a ieşit în loc gem...



Nu a fiert prea mult, pentru că fructele astea conţin multă pectină (şi betacaroten, şi circa 200 de calorii fiecare), aşa că gemul s-a legat binişor, deşi era destul de moale când l-am luat de pe foc.
Este foarte bună combinaţia de kaki şi ghimbir, dar data viitoare NU MAI PUN ZAHĂR. (Pentru că sigur va exista data viitoare.)  Este incredibil de dulce, deşi am redus de la început cantitatea de zahăr.
Din cele aflate astăzi, trag următoarea concluzie: gemul din kaki se poate face bine mersi şi fără zahăr, iar fructul este chiar indicat diabeticilor şi hipertensivilor.
Data viitoare voi face o marmelada dietetică, din care să poată mânca oricine şi oricât fără probleme.

UPDATE: Provocată de către Nicole, am mai scotocit un pic în căutarea unor informaţii despre cât de indicate sunt fructele de kaki pentru diabetici şi am constatat ca există chiar o dispută legata de acest subiect. De aici am aflat că substanţele din coaja de kaki au proprietăţi antidiabetice, iar de aici că sunt mai eficiente decât merele în prevenirea bolilor e inimă. Am încercat să găsesc o listă a nutrienţilor, dar am găsit atât de multe varianteşi atât de diferite, că nu am ştiut la ce să mă opresc. Mai caut...

vineri, 10 decembrie 2010

O salată murată "vezi că ţi se strică în frigider"

Pun pariu că nu se mai gândeşte nimeni să pună murături în perioada asta, nu-i aşa? Eee, uite că m-am gândit eu. Nu a fost tocmai de plăcere, ci mai mult de nevoie: patru gogonele din cele cumpărate pentru transformarea în roşii, peste iarnă, se pătaseră şi dădeau să se strice, la fel jumătate de varză. Am mai pus doi morcovi şi trei cepe şi am improvizat pornind de la reţeta de gogonele murate cu ceapă.

Am tăiat varza fideluţă, ceapa la fel, morcovii felii subţiri, ca şi gogonelele. Ceva sare grunjoasă şi praf de piper pe deasupra, amestecate bine şi lăsate peste noapte să se macereze...


A doua zi, am pus la foc apă şi oţet în părţi egale, cu sare şi un strop de zahăr după gust, condimentat cu ienibahar, boabe de piper, muştar, coriandru şi seminţe de mărar. După ce a fiert cinci minute, am strecurat oţetul şi am opărit legumele pentru câteva minute, le-am scos şi le-am pus în două borcane. Apoi am pus în oţet şi doi căţei de usturoi un pic zdrobiţi şi am turnat oţetul în borcane. 

După o săptămână şi ceva...
...salata era numai bună de mâncat. Încă mai am ceva din al doilea borcan.
Mi se pare greşită ideea că murăturile se pun doar toamna. Cred că le poţi prepara când vrei, când ai chef şi, mai ales, când ai cu ce. Nu există nicio regulă conform căreia se pun doar zece borcane odată şi doar când afară sunt sub 5 grade Celsius pe timpul nopţii. Sau, cel puţin, nu ştiu ca eu să fi auzit de ea...  

miercuri, 8 decembrie 2010

Reţeta cărţii perfecte

Eeee, şi uite aşa, pe blogul meu pornit pe teme culinare de bucătărie de nişă ajung să scriu şi despre altfel de literatură decât culinară. Nu că m-aş fi înghesuit până acum să fac recenzii de carte, deşi tot sper să îmi găsesc timp să scriu scriu ceva despre Păstorel şi mâncările lui. Dar am primit o leapşă de la Teodora şi nu pot ignora acest mesaj, venit de la unul din cititorii mei fideli şi total dezinteresaţi.
Mă apuc să tai, pe rând, capetele balaurului şi apoi să îl hrănesc, pentru a-i creşte în loc altele...

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?
Daaa. Avea bunica, în pod, o colecţie impresionantă de cărţi ruseşti - multe din ele manuale - care au avut nevoie doar de o vară să devină cornete. Ani mai târziu, mi-a părut rău după ele...
Apoi, la presat flori, în copilărie. Mi s-a părut tot timpul că o carte precum "La Medeleni" trebuie să aibă miros de flori de câmp, dar nu am îndrăznit să pun vreo floare în ea. De ce? Mi se părea un sacrilegiu să mânjesc vreo pagină din ceea ce mie mi se părea a fi monografia unei copilării perfecte. Aşa că m-am orientat spre almanahul "Femeia" şi spre altele asemenea.
Aa, era să uit! Cărţile mi-au fost multă vreme cea mai sigură puşculiţă. Ştiam sigur că am pus bani acolo, dar nu ştiam niciodată exact unde.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?
Cam da. O singură dată. Sigur, la momentul acela nu aş fi recunoscut asta, dar nu a contat, pentru că el şi-a dat singur seama şi mi-a făcut cartea cadou. Cu dedicaţie. Acum nu aş reciti-o, mi se pare stupid de perimată... Ca multe alte adevăruri în care credeam la acel moment, dealtfel.

3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?
Ooo, daaaa!! Aş începe cu Sandra Brown şi cu doamna aceea care trăia într-o lume roz, la modul propriu: casă roz, maşină roz şamd (scuzaţi ignoranţa, dar chiar nu m-am obosit vreodată să îi reţin numele). Ca să ştiu ce pierd, am citit cândva o carte de Sandra Brown. O ea care moare într-un accident de avion, o altă ea care îi ia locul în urma unei confuzii, un el care trăieşte cu cealaltă ea multă vreme, fără să îşi dea seama că este altă femeie, sesizând diferenţa abia când nu mai vede pe abdomenul ei urma cunoscută a apendicitei. Ei na, chiar aşa? Nu mă va convinge nimeni, niciodată, că un om care chiar îşi trăieşte relaţia nu se prinde când subiectul iubirii lui e înlocuit.
Am evitat să numesc aceste cărţi literatură comercială dintr-un motiv ce-mi pare subiectiv: unul din scriitorii care îmi plac, Mihail Drumeş, a fost deseori considerat a fi un autor comercial. Inutil să mai spun că mi se pare o mare jignire ca autorul "Invitaţiei la vals" şi al "Scrisorii de dragoste" să fie inclus în aceeaşi categorie cu doamnele de mai sus, deşi este evident că nu este de aceeaşi factură precum Mircea Eliade ori Gabriel Garcia Marquez. Am o bănuială că nici doamnele de mai sus nu ar fi mulţumite de alăturarea cu un autor de literatură parţial socialistă, dar asta e o altă discuţie.

Căutând răspunsuri la întrebările Teodorei, am ajuns încet-încet, la alte concluzii.
Că am avut de mică o animozitate faţă de ruşi, regretată sporadic.
Că respect cărţile şi că am avut mereu încredere în ce îmi oferă ele. (Şi la propriu, şi la figurat. :))
Că fiecare etapă a vieţii are cărţile ei (ştiu, Teodora, şi aici sunt de dat raspunsuri).
Că nu pot crede în valorile altora dacă pentru mine ele nu înseamnă nimic.
Că regăsesc în literatură acele vieţi pe care aş fi vrut să le trăiesc ori pe care le-am trăit prin ochii altora.
Că nu cred în scenarii senzaţionale decât atunci când viaţa le scrie.
Care din cărţi le întruneşte pe toate acestea? Poate "Cartea Mironei", poate "Un veac de singurătate", poate una din cărţile care aşteaptă să le citesc...

O dau mai departe... Pe leapşă, desigur, cu ceva îmbunătăţiri... Care? Încă o întrebare: Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea? Cui? Lui Nicole şi Zazuzei. Şi, dacă îi face plăcere, şi domnului doctor.

Un sirop de iarnă de la Moş Nicolae

Anul acesta, Moş Nicolae a adus unora daruri ceva mai altfel decât în alte dăţi. Unii ar numi ce s-a găsit în ghete dar cu ifose eco - bio. Alţii ar spune doar că este un cadou deloc pretenţios şi foarte personalizat: un sirop "homemade", cu aromă de iarnă, din măr, scorţişoară şi un fir de portocală. Astăzi pare a fi soare şi încă merge băut cu apă minerală, mâine însă parcă văd că îl torn în ceai... 
Ca să trec la subiect, vă spun că am comis siropul având în lista de ingrediente 600 de mililitri de apă, 400 de grame de zahăr, două mere mari, 3-4 batoane de scorţişoară şi câteva cuişoare. Dar, pe parcurs, s-au înfrăţit cu ele şi trei sferturi dintr-o portocală măricică şi o jumătate de linguriţă de scorţişoară praf.

Am pus merele spălate şi tăiate bucăţi să fiarbă în apa cu zahăr. Am adăugat şi portocala, curăţată de coajă şi tăiată bucăţi. Apoi am pus beţele de scorţişoară şi cuişoarele. Şi jumătate de linguriţă de scorţişoară praf. Şi au stat la fiert până a ieşit un fel de compot foarte concentrat şi dulce-dulce. Păcat că nu am găsit anason stelat, ar fi mers şi el în compania asta...
  
M-am gândit apoi că aş fi putut pune merele şi portocala în storcătorul de fructe, iar apoi să pun la fiert zahărul cu sucul de mere şi portocală, eventual cu adaos de apă sau rom. Rămâne să fac aşa data viitoare...
Strecurat, frumos ambalat şi cu etichetă personalizată, siropul a ajuns în ghete. (Hehe, nu a murdărit nimic, nici măcar galoşii...) Cu tot cu instrucţiuni de folosire de la "Moaşa Nicolae şi blogu' ei", pentru un băutor cu gât bolnav, care se tratează şi cu sirop îndoit "cu apă minerală la temperatura camerei".

marți, 7 decembrie 2010

Dileme lingvistice de bucătărie

M-am amuzat sănătos citind dilemele lingvistice ale Dariei cu privire la niscaiva ustensile de bucătărie. Cum pe mine nu m-au cruţat chinurile de a găsi cel mai potrivit nume pentru "chestia aia cu care faci nu ştiu ce", mi-am zis să nu-i cruţ nici pe alţii şi să cer ajutorul public întru botezarea pe vecie a susnumitei scule.
Aşadar, aveţi mai jos împricinata. Sigur, mai întâi, m-aş bucura să aflu la ce credeţi că se foloseşte. E din cauciuc şi e moale, ca o băşică. Eu recunosc că am avut ceva dificultăţi în identificarea scopului ei în lume şi viaţă. Şi, după cum vă spuneam, dilemele nu au încetat nici după ce am aflat ce se face cu ea.


Cu a doua ustensilă, e mai simplu, zic eu. Dar tot nu am reuşit să îi găsesc un nume...

Idei??

duminică, 5 decembrie 2010

Vin din măceşe

Toamna asta, ca niciodată, am avut de-a face cu totul felul de fructe, din care am făcut dulceaţă, gem, marmeladă, peltea, sucuri şi chiar murături. Apoi am trecut la băuturi, mergând în continuare pe ideea că ceea ce îţi prepari singur, acasă, este mult mai sănătos şi lipsit de nitriţi, nitraţi sau mai ştiu eu ce substanţe dăunătoare decât ceea ce găseşti în comerţul capitalist. E drept că, pentru a prepara băuturile, ai mai mult de aşteptat, pentru cele mai multe fiind necesare perioade de macerare de câteva săptămâni. Dar merită...
Vinul despre care vă povestesc în continuare a stat la macerat cinci săptămâni şi cred că îşi va modifica în continuare gustul.
Am folosit un kilogram şi jumătate de măceşe, tot atâta zahăr şi patru litri de apă. Măceşele bine spălate şi curăţate de codiţe şi de vârfurile negre au intrat grămadă într-un bidon de şase litri, iar peste ele am turnat un sirop călduţ făcut din apa şi zahărul de mai sus. Sigur, trebuia să vin cu o îmbunătăţire, aşa că am pus în bidon şi două-trei beţe de scorţişoară.
Există însă şi varianta preparării cu miere în loc de zahăr, ceea ce face ca acest vin să fie foarte bun pentru diabetici, mai ales că măceşele le sunt recomandate, dat fiind conţinutul foarte ridicat de vitamina C. În acest caz, pentru 1,5 kilograme de măceşe, siropul se face dintr-un kilogram de miere şi 5 litri de apă călduţă. În rest, se prepară la fel.
  
Timp de cinci săptămâni, bidoul a stat pe jos, pe gresie, în bucătărie, la o temperatură de circa 20 de grade. L-am scuturat aproape zilnic, în primele două săptămâni, astfel încât măceşele să se amestece bine cu siropul de apă cu zahăr. După cinci săptămâni de macerare, îşi schimbaseră culoarea, fiind de un cărămiziu putred, cam aşa: 
Am tras vinul în sticle. Mai exact, l-am pus întâi într-o oală şi, de acolo, l-am pus în sticle, strecurându-l bine. nu de alta, dar perişorii aceia care se ascund în boabele de măceşe nu sunt tocmai sănătoşi. M-am ales cu trei litri de vin bun şi dulce.
Are o culoare tare frumoasă: un portocaliu intens...
Este dulce acrişor şi suficient de tare încât să te ameţească fără să îţi dai seama. Gustul lui îmi aduce aminte de un vin de Tokay pe care l-am băut la o masă de pomină, într-o delegaţie la Budapesta.
Am citit că vinul de măceşe ar fi o băutură energizantă. Nu ştiu pentru cine. Mie mi s-a făcut subit somn, la al doilea pahar...

P.S. Nu aruncaţi măceşele rămase. Puteţi repeta operaţiunea turnând peste ele sirop de apă cu zahăr sau miere, respectând proporţia de două părţi de apă la o parte de măceşe storcite rămase. În acest caz, se fierbe zahărul (proporţia este de 1,5 kilograme la 5 litri de apă) cu jumătate din cantitatea de apă, pentru zece minute, apoi se răceşte, se combină cu restul de apă şi se toarnă peste măceşe.

joi, 2 decembrie 2010

Funny (Frosty) Break

Aproape uitasem că cel mai iscusit sculptor tot natura este. Mi-am adus aminte de asta abia când am văzut copacii îmbrăcați în dantele de chiciură.
Așa cum imaginația nu poate să-nfiripe vreodată povești pe măsura realității, nici omul, oricât de îndemânatic ori talentat ar fi, nu va concepe vreodată mai mult decât natura însăși poate naște.   






Săptămâna asta parcă a fost mai scurtă. De aceea, vă urez de pe acum week-end plăcut și călduros!

marți, 30 noiembrie 2010

Cât îţi ia să fii hoţ

Marchează, click dreapta, Copy, click dreapta, Paste... Gata textul. Acum și poza... Are watermark?? Ei, și ce, parcă nu se poate șterge?... Oricum, Moș Crăciun din fundal e și el cam șters, cine stă să purice ce e în spate când, în prim-plan, o ditamai farfuria de fasole cu cârnați îți adună nori în barbă??
Nu știu cum gândește un hoț din online sau din altă parte, pot doar să îmi închipui. E o deprindere pe care nu am dobândit-o, ci din contră. După ani buni în presă, furtul unei producții de orice fel îmi provoacă o reacție negativă aproape fizică. Pentru că știu bine ce înseamnă munca adesea anonimă, însușită perseverent și fără jenă de alții...
Ce mi-a venit?
Scotoceam pe net, așa cum fac de multe ori fără o țintă anume. Ziua națională era tema, fasole cu cârnați subiectul. Găsesc niște poze care îți lăsau gura apă, în două locuri. Pe Clipe dulci si parfumate, este descris, în text și în imagini, tot ”procesul tehnologic” în urma căruia rezultă minunea din poze. Sunt mai multe fotografii, cu watermark în stânga sus. E clar că cine are pozele astea a bucătărit și fasolea, nu? Mă uit pe hotpage.ro, găsesc rețeta și aceeași poză, dar fără watermark.
Măi, să fie! Ori Dana a pus poza și rețeta și aici ori e furt și trebuie consemnat ca atare.

(Hehe, vă aduceți aminte de jocurile de când eram mici, la care trebuia să identificați diferențele? Ia să vă văd!)

Mă uit mai bine... se vede că semnătura dana2dor.blogspot.com a fost ștearsă. Mi-e clar: e furt!
Nu știu de ce, la un anume moment al existenței mele, mi-am făcut iluzii că sunt mai puțini hoți în blogosferă decât în alte părți...
Se fură bucăți de cale ferată, se fură miliarde din bugetul de stat, se fură voturi în Parlament, se fură cu Poliția de pază, se fură vieți de copii trimiși la cerșit precum sclavii pe plantațiile colonialiștilor. De ce s-ar opri cineva când este vorba despre o simplă poză și de câteva rânduri, fără altă supremă valoare decât cea dată de mintea obosită în căutarea cuvintelor și de timpul pierdut printre oale și linguri? Mai ales că nici nu-ți trebuie tiruri, facturi ori cereri de ofertă să îți ascunzi mârșăvia...
Nu-ți trebuie decât trei click-uri și cel mult zece scunde să fii hoț în online. Atât îți ia. Sigur, îți mai ia și ceva din onestitate și prestanță, dar astea se contabilizează din ce în ce greu în trafic ori în cifre de audiență...
P.S. Cot la cot cu fasolea împricinată, pe blogul jefuit se lăfăie un banner despre fair-play-ul în bucătărie. Ce ironie! (Și-am scos și o poezie...)

Gem caramel de portocale

Știți că am făcut dulceață de coji de portocală, pentru care am lăsat în pielea goală șase portocale, din care trebuia să prepar ceva. Am ales să fac gem caramel, așa că am trecut la treabă. Am mai avut nevoie de zahăr, un păhărel de lichior, scorțișoară măcinată și câteva cuișoare. Am desfăcut portocalele felii și apoi le-am curățat de membranele albe și le-am tăiat bucățele.

Am amestecat bucățile de zahăr cu portocalele și le-am lăsat să se odihnească jumătate de oră, cât să se adune ceva suc.

Am pus la fiert fructele cu sirop și le-am lăsat la foc viu deeeeeestuuuul de muuuult.... Am pus și un pic de lichior, la un moment dat. Doar este gem caramel, astfel că avea nevoie de să fiarbă mai mult cu zahărul, iar sucul lăsat de portocale nu era suficient.

Spre final, am adăugat o jumătate de linguriță de scorțișoară pisată și câteva cuișoare. Mult prea târziu mi-a venit în minte că ar fi mers și un pic de ghimbir.

Asta e! Dulce, aromat, simplu și gustos.