Măr copt cu migdale şi vanilie

Aveam chef de un desert uşor, fără prea multă bătaie de cap. Şi m-am hotărât uşor. Ce poate fi mai simplu decât merele coapte?

Ştiu că sunt nenumărate reţete, ca şi în cazul vinului fiert. Le poţi face cu miere, zahăr brun ori nucşoară. Le poţi umple cu nucă, alune, stafide sau brânză chiar. Poţi turna deasupra sirop de arţar, coniac ori propriul suc. Şi multe altele. Şi totuşi, nu am făcut nimic din toate astea. Am folosit doar zahăr şi vanilie, nelipsita scorţişoară şi migdale întregi.  

Am pus în fiecare măr scobit două migdale, două linguriţe de zahăr, un praf de scorţişoară şi câteva picături de esenţă de vanilie amestecate dinainte. Le-am pus în cuptorul fierbinte pentru circa un sfert de oră, fiecare măr în castronelul lui de yena.

Asta a fost. Nimic mai simplu, nu?

Nişte "acrele" delicioase

"Dacă ai vrut să faci bezele şi a ieşit omletă, oare de ce trebuie să te apuci să iasă eclere?", am fost întrebată de curând. Lipsită de calităţile Oracolului din Delphi, nu am ştiut ce să răspund, aşa că am luat-o invers: m-am apucat sa fac eclere şi ca să văd ce iese. Şi au ieşit, cum au spus unii mici şi guralivi, nişte "acrele delicioase".

Aşa am ajuns la două concluzii: una e că niciodată nu trebuie să spui "niciodată" (apropos de "eu nu fac prăjituri") şi alta e că scrisul de mână sigur nu moare înaintea mea. Am răscolit un munte de bilete, bileţele, reţetuţe şi reţete ca să o găsesc pe cea pentru eclere şi, până la urmă, tot nu am dat de ea, aşa că am mai scris-o dată, direct de la sursă. Asta ca să ştie Daria că am militat mereu, în mod inconştient, pentru cauza ei, înainte încă de a o cunoaşte.

Pentru cine nu e clar din reţeta scrisă de mână, pe genunchi (defect profesional), de către distinsa mea persoană, vă trebuie aşa: jumătate de cană de ulei, o cană de apă, 200 de grame de făină, un praf de sare şi cinci ouă. Asta pentru aluat, la care se adaugă o cremă de vanilie, pe care puturoasa de mine a expediat-o rapid, de data asta, cu un plic de budincă şi jumătate de litru de lapte. Asta e varianta scurtă, căci evident că există şi o poveste. Doar copil cuminte şi bucătăreală fără peripeţii nu s-a văzut...
Așadar, am trecut la treabă, amestecând apa, făina și uleiul, am pus totul la răcit, am adăugat treptat cele cinci ouă și am obținut pasta pentru cojile de eclere. Am scos tava și am pornit cuptorul electric, ca să se încălzească bine cât plantez eclerele în tavă. Nu au trecut cinci minute și... sare siguranța electrică și se oprește cuptorul. Mai exact, s-au oprit lumina în bucătărie, hota, centrala termică, televizorul și cuptorul electric. Chem ”depanarea” (care meșterea deja ceva prin casă, nu credeați că a sărit siguranța în dorul lelii, nu?!), să repornească instalațiile. Mai durează cinci minute până este programat ceasul cuptorului electric, fără de care nu binevoiește onor aparatul să pornească. O iau de la capăt cu încălzitul, timp în care bulinele de pastă se lățesc în tavă.    

Trec nici două minute, sare iar siguranța. Iar întuneric și liniște în bucătărie, iar reprogramare cuptor... Bag tava în cuptor deși acesta nu e suficient de cald, convinsă fiind că altfel bulinele vor decide altfel să își unească forțele într-o singură mare plăcintă.

Răsuflu ușurată, dar nu apuc să îmi trag sufletul, că se întâmplă iar. De data asta pun piciorul în prag și dictez stoparea imediata a tuturor activităților consumatoare de curent electric, altele decât coacerea eclerelor. Altfel adio eclere! Sigur că nu poate rezista nimeni unor rugăminți (era să îmi scape ”fierbinți”, dar nu se potrivește cu situația) exprimate cu atâta bunăvoință și mă lasă în plata Domnului cu plăcintele mele cu tot.   

Când le-am scos din cuptor, mi-a fost clar că rămăseseră de plătit niște polițe, pentru că nu au vrut să se desprindă de tavă cu niciun chip. În ultima instanță, am ”tuns” cojile și m-am reorientat rapid, cuplând câte două coji pentru un singur ecler. Sigur că așa am redus la jumătate numărul prăjiturilor rezultate, dar partea bună a fost că așa a încăput în ele mai multă cremă. Făcută dintr-un plic de budincă de vanilie și jumătate de litru de lapte, conform instrucțiunilor de pe plic. (După cât de intens am trăit coacerea cojilor, cine credeți că mai avea energie să compună o cremă de vanilie din ouă, lapte, vanilie, zahăr și făină?) 

Au ieşit cam mici, cam strâmbe, inegale şi cam dulci... Drept urmare, le-am mâncat rapid pe toate, mult mai mult de jumătate înainte de a fi umplute în mod organizat şi puse pe farfurie. Doar cinci au ajuns la acest stadiu, din care două pentru că fuseseră rezervate insistent pentru şedinţa foto. Restul... fie-le burta uşoară celor care le-au lichidat!...

"Russischer Zupfkuchen" a la Natalie

Adică "prăjitură rusească cu zdrenţe din aluat". O reţetă pe care am luat-o de la o nemţoaică (de unde şi numele în germană, copiat sârguincios de mine de pe foaia scrisă de draga de Natalie) şi care a fost adaptată româneşte prin renunţarea la "zupf"-enuri (adică zdrenţe făcute din aluat frământat între palme şi împrăştiat peste cremă, înainte de a pune prăjitura la cuptor). În schimb, prăjitura asta are deasupra o glazură de ciocolată amăruie, care înveleşte o minunată compoziţie cremoasă şi dulce, cu brânză de vaci, vanilie şi mac.  

Dar să trecem la treabă! Pentru aluat, vă trebuie 400 de grame de făină, 200 de grame de unt sau margarină, 200 de grame de zahăr, 40 de grame de cacao, un ou şi un plic de praf de copt.  

Le-am amestecat pe toate bine până a ieşit un aluat maroniu şi lipicios...

...pe care l-am întins în tava unsă cu unt şi tapetată cu făină şi pe mâini, până la coate. Distracţie mare cu aluatul ăsta lipicios, noroc că mi-a venit ideea să îl dobor cu o lingură udă... Deasupra aluatului, trebuie un praf de pesmet, ca să adere mai bine stratul următor de compoziţie.  

Pentru cremă, vă trebuie 250 de grame de zahăr, tot atâta unt sau margarină, 500 de grame de brânză de vaci, trei ouă, un plic de zahăr vanilat, un plic de budincă de vanilie, două-trei linguri de mac şi circa 400 de mililitri de lapte călduţ. Ingredientele intră în ordinea numerelor de pe tricou: gălbenuşurile cu zahărul până se topeşte, brânza şi untul moale, zahărul vanilat şi praful de budincă, apoi laptele câte puţin, macul şi albuşurile bătute spumă.

Am turnat în tavă amestecul (părea cam moale, dar nu m-am impacientat) şi am pus prezumptiva prăjitură în cuptorul încălzit la 170-180 de grade. După 20-30 de minute, am lăsat focul mai mic, la 150 de grade, apoi a mai stat încă 20 de minute în cuptor.

După ce am făcut proba scobitorii, am scos prăjitura din cuptor şi am turnat deasupra o glazură făcută dintr-o ciocolată mare amăruie, o lingură de unt şi câteva linguri de lapte.

Cam asta a fost. Cu bucătăritul. Simplu, până şi mie mi-a ieşit.

Cât despre mâncat, buuuuunnă tare. În ritmul în care am degustat-o, sunt sigură că, la momentul apariţiei acestei postări, se va putea vorbi la trecut şi despre minunata prăjitură...

Un compot de piersici mai altfel

Bunica mea făcea niște compoturi bestiale, din care mâncam toată iarna. Unul care îmi plăcea mult se numea ”uscat”, pentru că nu avea apă. Nu am putut multă vreme să pricep cum poți face un compot fără apă. M-am lămurit mai târziu, când am început să pricep câte ceva din ce se întâmplă în bucătărie și mi-am propus ca, într-o zi, să fac și eu. Mi-am adus aminte de asta răsfoind o carte a lui Radu Anton Roman cu rețete vechi din Moldova și am trecut la treabă.

Am cumpărat un kilogram și jumătate de piersici frumoase. Aveam deja zahăr, batoane de scorțișoară, cuișoare și vanilie.

Am spălat piersicile și le-am opărit în apă fierbinte pentru două minute, atât cât să fie ușor de cojit pielița și de scos sâmburele. Dacă piersicile stau mai puțin, sunt dificil de curățat. Dacă stau mai mult, se înmoaie prea tare și se zdrobesc atunci când scoateți sâmburii.

Am tăiat în patru piersicile curățate de coajă și de sâmburi.

Am umplut două borcane cu bucățile de piersică astfel așezate încât să rămână cât mai puțin spațiu liber. Am strecurat printre ele scorțișoara, cuișoarele și niște zahăr vanilat. Peste ele am turnat apoi zahăr până am umplut borcanele.

Am acoperit borcanele cu capace și la fiert cu ele! Într-o cratiță mare, cu un prosop gros pe fundul cratiței, ca să nu se spargă borcanele la fiert, la foc viu și constant, dar nu direct pe flacără și cu apă până aproape de buza borcanelor.

Au fiert constant o oră. În acest timp, zahărul s-a topit, iar piersicile au lăsat un sirop gros și - sunt convinsă - foarte dulce și parfumat.

Am scos borcanele din cratiță, le-am lăsat la răcit și sper acum să apuce iarna, deși nu bag mâna în foc că se va întâmpla asta...

Este o rețetă simplă, care poate fi utilizată și pentru conservarea altor fructe, cum ar fi caise, prune, struguri, vișine, cireșe ori corcodușe. În timpul iernii, aceste fructe pot fi folosite fie la prăjituri, fie la salate de fructe ori pentru a fi mâncate așa cum sunt scoase din borcan.

În cazul altor fructe, cum ar fi merele ori perele, pot fi adăugate și alte mirodenii sau chiar condimente și vin ori lichior. Dar despre asta vă povestesc altă dată...

Later edit: Evident că nu am rezistat să nu deschidem un borcan. L-am încercat chiar a doua zi. Ce a ieşit? Piersici parfumate, cu pulpă potrivit de tare, plină de gust şi aromă de cuişoare, pătrunsă de un sirop gros, dulce şi mirosind a scorţişoară. M-am simţit ca un copil care s-a furişat în cămară, la borcanele cu bunătăţi. "Încă una şi gata!" Şi aşa aproape am terminat borcanul...

Dulceaţă de mere cu banane şi anason

Aşa cum am promis, am o dulcegărie pentru voi. Mâine nu voi fi pe aici, dar revin duminică şi aduc alte lucruri interesante.

Dulceaţă de mere cu banane am mai făcut şi a fost una din cele mai mari surprize, ca dealtfel toate dulceţurile cu mere. Spre deosebire de reţeta precedentă, acum am pus şi anason, descoperit cu greu în magazinele de mirodenii şi condimente din comerţul capitalist, dar asta este altă poveste.

Aşadar, am pornit la borcănit cu trei pahare de mere şi banane nu foarte coapte, tot cam atâta zahăr, două beţe de scorţişoară, o jumătate de lămâie şi, evident, anason.

Bananele le-am tăiat rondele, iar merele bucăţele, apoi le-am stropit cu lămâie. Le-am pus împreună într-un castron, încercând să alternez fructele astfel încât să fie amestecate uniform.

Am pus la fiert zahărul cu un pic de apă (aproape un pahar) şi le-am lăsat să fiarbă până au scăzut şi s-a legat siropul. Atunci am adăugat fructele din castron.

Am lăsat fructele şi siropul să fiarbă o vreme, fără să amestec în vas ca să nu zdrobesc bananele. Am pus şi seminţele de anason şi am mai lăsat câteva minute, apoi am oprit focul şi am pus dulceaţa fierbinte în borcane.

Este o dulceaţă aromată mai mult la gust decât la miros. Iar cu anasonul trebuie avut ceva grijă la dozare, pentru că este destul de puternic, astfel că nu trebuie pus prea mult. Tocmai de aceea nici nu se combina, în general, cu alte mirodenii.