Nişte "acrele" delicioase

"Dacă ai vrut să faci bezele şi a ieşit omletă, oare de ce trebuie să te apuci să iasă eclere?", am fost întrebată de curând. Lipsită de calităţile Oracolului din Delphi, nu am ştiut ce să răspund, aşa că am luat-o invers: m-am apucat sa fac eclere şi ca să văd ce iese. Şi au ieşit, cum au spus unii mici şi guralivi, nişte "acrele delicioase".

Aşa am ajuns la două concluzii: una e că niciodată nu trebuie să spui "niciodată" (apropos de "eu nu fac prăjituri") şi alta e că scrisul de mână sigur nu moare înaintea mea. Am răscolit un munte de bilete, bileţele, reţetuţe şi reţete ca să o găsesc pe cea pentru eclere şi, până la urmă, tot nu am dat de ea, aşa că am mai scris-o dată, direct de la sursă. Asta ca să ştie Daria că am militat mereu, în mod inconştient, pentru cauza ei, înainte încă de a o cunoaşte.

Pentru cine nu e clar din reţeta scrisă de mână, pe genunchi (defect profesional), de către distinsa mea persoană, vă trebuie aşa: jumătate de cană de ulei, o cană de apă, 200 de grame de făină, un praf de sare şi cinci ouă. Asta pentru aluat, la care se adaugă o cremă de vanilie, pe care puturoasa de mine a expediat-o rapid, de data asta, cu un plic de budincă şi jumătate de litru de lapte. Asta e varianta scurtă, căci evident că există şi o poveste. Doar copil cuminte şi bucătăreală fără peripeţii nu s-a văzut...
Așadar, am trecut la treabă, amestecând apa, făina și uleiul, am pus totul la răcit, am adăugat treptat cele cinci ouă și am obținut pasta pentru cojile de eclere. Am scos tava și am pornit cuptorul electric, ca să se încălzească bine cât plantez eclerele în tavă. Nu au trecut cinci minute și... sare siguranța electrică și se oprește cuptorul. Mai exact, s-au oprit lumina în bucătărie, hota, centrala termică, televizorul și cuptorul electric. Chem ”depanarea” (care meșterea deja ceva prin casă, nu credeați că a sărit siguranța în dorul lelii, nu?!), să repornească instalațiile. Mai durează cinci minute până este programat ceasul cuptorului electric, fără de care nu binevoiește onor aparatul să pornească. O iau de la capăt cu încălzitul, timp în care bulinele de pastă se lățesc în tavă.    

Trec nici două minute, sare iar siguranța. Iar întuneric și liniște în bucătărie, iar reprogramare cuptor... Bag tava în cuptor deși acesta nu e suficient de cald, convinsă fiind că altfel bulinele vor decide altfel să își unească forțele într-o singură mare plăcintă.

Răsuflu ușurată, dar nu apuc să îmi trag sufletul, că se întâmplă iar. De data asta pun piciorul în prag și dictez stoparea imediata a tuturor activităților consumatoare de curent electric, altele decât coacerea eclerelor. Altfel adio eclere! Sigur că nu poate rezista nimeni unor rugăminți (era să îmi scape ”fierbinți”, dar nu se potrivește cu situația) exprimate cu atâta bunăvoință și mă lasă în plata Domnului cu plăcintele mele cu tot.   

Când le-am scos din cuptor, mi-a fost clar că rămăseseră de plătit niște polițe, pentru că nu au vrut să se desprindă de tavă cu niciun chip. În ultima instanță, am ”tuns” cojile și m-am reorientat rapid, cuplând câte două coji pentru un singur ecler. Sigur că așa am redus la jumătate numărul prăjiturilor rezultate, dar partea bună a fost că așa a încăput în ele mai multă cremă. Făcută dintr-un plic de budincă de vanilie și jumătate de litru de lapte, conform instrucțiunilor de pe plic. (După cât de intens am trăit coacerea cojilor, cine credeți că mai avea energie să compună o cremă de vanilie din ouă, lapte, vanilie, zahăr și făină?) 

Au ieşit cam mici, cam strâmbe, inegale şi cam dulci... Drept urmare, le-am mâncat rapid pe toate, mult mai mult de jumătate înainte de a fi umplute în mod organizat şi puse pe farfurie. Doar cinci au ajuns la acest stadiu, din care două pentru că fuseseră rezervate insistent pentru şedinţa foto. Restul... fie-le burta uşoară celor care le-au lichidat!...