Rubarba a fost utilizată, în scopuri medicale (ca laxativ), încă de acum câteva mii de ani, de către chinezi. Mai târziu,
a ajuns pe continentul european – mai exact în Grecia - din Turcia, în secolul
al XIV-lea, odată cu alte mărfuri care au tranzitat lumea islamică pe vechiul
Drum al mătăsii. Tot datorită rutelor comerciale care traversau țările de la
Marea Caspică, rubarba a ajuns în Rusia, unde a crescut ca plantă sălbatică
timp de câteva sute de ani.
Wikipedia spune că rubarba era una din mărfurile de preț aduse din Orient, alături de mirodenii precum scorțișoara ori șofranul ori de mătăsuri și stofe
fine, explicația fiind costurile ridicate de transport spre Europa. Se spune că
însuși Marco Polo a remarcat cultivarea intensă a acestei plante, în regiunile
muntoase din vechea provincie Tangut, actualul Tibet.
În sălbăticie, planta ajunge și la înălțimi de doi metri. Frunzele sunt toxice, conținând acid oxalic și alte substanțe folosite la prepararea otrăvurilor pentru șobolani. În schimb, cozile (mai exact pețiolurile) pot fi consumate, deși au gust destul de astringent.
