Un gem caramel

Iar am greşit o reţetă. Am greşit-o rău. Nu-i nimic... Şi penicilina a fost descoperită din greşeală. La fel zaharina. Nu zic că ce am obţinut eu e la fel de important, dar în mod sigur este cu totul altceva decât am vrut.

Voiam o dulceaţă de struguri şi lămâie şi m-am trezit că am un gem caramelizat, cu o aromă extraordinară de lămâie. Nici nu mi-a luat mult: un ciorchine mare de struguri albi şi o lămâie, un pahar de lichior şi unul de zahăr şi o oră de fiert pe săturate.

Am curăţat boabele de strugure de coajă şi sâmburi şi le-am rupt în două, pentru că erau destul de mari. Am curăţat lămâia şi am tăiat-o cubuleţe, alegând nervurile albe şi sâmburii. Am pus la fiert un pahar de lichior şi unul de zahăr. De aici, lucrurile nu au mai mers cum ar fi trebuit, aşa că se explică de ce am obţinut altceva. Ar fi trebuit să aştept să se lege siropul şi să adaug fructele, pe care să le las la însiropat 15 minute şi apoi să pun cratiţa iar pe foc. Dar m-am grăbit: am adăugat fructele mai repede, nu le-am lăsat la însiropat, am pus cratiţa imediat pe foc şi am uitat-o acolo. Ce a ieşit...

... a fost un gem foarte închis la culoare, cu gust dulce acrişor şi cu aromă de zahăr caramel. Zahărul ars a fost cel care mi-a şi adus aminte că am ceva pe foc, eu fiind foarte prinsă în problemele existenţiale ale lui Spiderman şi ale doctorului Octopus. Mi-am zis: "Bravo, cucoană! Ai ars dulceaţa!". De bucurie, am lăsat totul baltă, am stins lumina şi am ieşit din bucătărie cu gândul la câte unghii îmi voi rupe a doua zi, ca să curăţ arsura de pe cratiţă.

A doua zi însă, mi-am dat seama că nu aveam ce curăţa: dulceaţa nu era arsă, ci doar caramelizată. Avusese suficient sirop în care să fiarbă aproape o oră fără să se lipească fructele de cratiţă. Şi asta pentru că fructele adăugate în dulceaţă fără a întrerupe fierberea au lăsat propriul sirop, care l-au diluat pe cel din lichior şi zahăr.

Am gustat iar gemul, care se răcise. Aduce a dulceaţă de trandafiri, cu fructele care se mai simt doar puţin în sirop, ca şi cum ar fi fost petale, nu boabe de strugure. Am dezbătut repede problema în consiliul restrâns de familie şi am decis că gemul poate fi mâncat de dimineaţă, cu unt. Aşa că am pregătit repede o felie, lângă o cană cu ceai. Am reuşit să prind ceva într-o poză din felia respectivă...

Data viitoare, nu mai fac gem caramelizat din greşeală, îl fac intenţionat. Şi voi păstra lămâia în compoziţie, pentru că tare bine dă gustul ei în dulceaţa zahărului caramel...

Din coşul cu mere: un tort dezbrăcat

Despre marele coş cu mere de la munte v-am spus, nu am apucat să povestesc ce s-a întâmplat cu ele. Primul atac din partea mea a fost la o zi-două după ce am primit coşul, iar scopul a fost un tort cu mere aşa cum mâncam atunci când eram copil. O reţetă simplă şi taaaare bună...

Necesarul de ingrediente este următorul: mere, dulceaţă sau gem, câteva linguri de zahăr şi un sfert de pachet de unt, iar pentru blat ceea ce eu am numit "formula 5": cinci ouă, cinci linguri de făină, cinci linguri de zahăr şi cinci linguri de apă minerală, plus un praf de sare, unul de bicarbonat şi unul de scorţişoară. Mă gândesc totuşi ca, data viitoare, să încerc în loc compoziţia de pandişpan.

În prima fază, curăţaţi merele de coajă şi de cotoare, încercând să le păstraţi întregi. Le umpleţi mijlocul cu gem sau dulceaţă (eu am pus dulceaţă de vişine cu cireşe) şi le puneţi într-o cratiţă tapetată cu unt şi cu zahăr. Le puneţi la cuptor pentru 30-40 de minute, până se înmoaie bine. Vor fi şi mai bune dacă le prăfuiţi cu ceva scorţişoară.

Între timp, pregătiţi blatul, amestecând întâi gălbenuşurile cu zahărul, făina şi apa minerală (în care aţi dizolvat bicarbonatul), apoi cu albuşurile bătute spumă şi praful de sare.

Presăraţi un pic de pesmet peste merele scoase din cuptor (care plutesc într-un sirop minunat) şi turnaţi compoziţia pentru blat, înainte de a pune iar totul la cuptor pentru 20-25 de minute, la foc ceva mai puternic la început. Un lucru pe care l-am ţinut minte bine (şi care se aplică nu doar acestei reţete, ci şi altor prăjituri) este că nu trebuie deschis cuptorul în primele 10 minute, când începe să crească, altfel se dezumflă totul ca o băşică spartă.

La scoaterea din cuptor, aveam un tortuleţ arătos, taaare bine mirositor şi simpatic...

... pe care l-am răsturnat pe o farfurie, urmând să îi pregătesc o cremă de vanilie, pe post de hăinuţă.

Dar socoteala din bucătărie nu se potriveşte cu cea din sufragerie, unde aşteptările erau legate de un tort mustind de sirop şi îmbrăcat în frişcă. Drept pentru care, în lipsa smântânii pentru frişcă, nu am avut decât să pun tortul la frigider şi să continui operaţiunea a doua zi. Am sacrificat totuşi o felie de tort "dezbrăcat" de dragul juniorului pofticios, care făcuse cărare bătută în faţa cuptorului, tot întrebând, ca o placă stricată "Mai e mult? Mai are de copt?".

A doua zi, când m-am întors acasă cu ideea de a continua operaţiunea...

... nu am mai avut de ce. Rămăsese fix o felie. Ceva mai sănătoasă, dar tot numai una era...

Trag concluzia că nu a fost chiar rău, chiar dacă frişca nu a fost "homemade", ci la tub, iar siropul a fost doar cât a rămas din merele coapte în unt şi zahăr.

Funny (Halloween) break

Nu sunt un fan al sărbătorilor importate și promovate în scopuri în primul rând comerciale. Anul acesta însă, pentru prima oară, Halloween-ul a fost un prilej de lucru manual la patru mâini (două mari și două mici), astfel că nu pot ignora bucuria jocului și nici plăcerea meșterelii în compania juniorului meu. Despre asta, am povestit deja și nu mai detaliez aici, ca să nu încurc borcanele cu dulceață cu cele cu ace și carioci. Așadar, să ne distrăm scobind dovleci!

Weekend plăcut, mai ales că dormim cu o oră mai mult!

Trei vinete şi o dulceaţă devenită gem

Nu toate lucrurile pe care le încerc în bucătărie ies aşa cum îmi doresc. Uneori, rezultatul nu are nicio legătură cu ce am preconizat, dar nu înseamnă întotdeauna că e un eşec. Aşa am păţit şi acum: am aflat de la Anca despre o minunată dulceaţă de vinete, care mi-a trezit interesul şi pe care am încercat să o fac, după una din cele câteva reţete descoperite ulterior. A ieşit cu totul altceva în final şi nu adaptările mele la reţetă au fost de vină... E posibil ca şi vinetele să fi deturnat sensul acţiunii.

Cele trei vinete au fost spălate şi crestate în sferturi, pe lungime. Le-am pus apoi în apă clocotită, unde le-am ţinut 15 minute, ca să iasă amăreala din ele. Reţeta originală nu includea această etapă, dar am introdus-o în urma unor constatări făcute pe propria piele (a se citi limbă), în cazul altor reţete cu vinete.

Le-am lăsat la scurs, apoi le-am curăţat şi le-am tăiat cubuleţe, pregătindu-le astfel pentru fiert. Ar fi trebuit să le dau prin robot, conform reţetei, dar nu mi s-a părut că poate ieşi o pastă omogenă - aşa cum văzusem în reţetă - din nişte bucăţi atât de tari...

Am oscilat dacă să le amestec cu zahăr şi să le pun cu totul la fiert ori să prepar întâi siropul şi apoi să pun vinetele. Am ales varianta a doua, ţinându-mă astfel de reţetă, doar că în loc de apă am pus lichior (nu se putea să nu improvizez măcar puţin, mai ales ştiind din experienţă ce poate face lichiorul într-o dulceaţă).

Şi am lăsat la fiert. Destul de mult, aş zice. Am tot aşteptat ca ceea ce aveam în oală să capete aspect de dulceaţă, dar asta nu părea să se întâmple. Aşa că am revenit la etapa robotului de bucătărie, care a produs o pastă deloc omogenă însă, ci mai degrabă rugoasă.

Pasta respectivă a ajuns din nou pe foc, cu un adaos major de scorţişoară şi nuci (tot mică îmbunătăţire adusă reţetei de bază) şi cu unul minor de lichior. După 10 minute la foc viu, am oprit focul şi am vărsat în borcan, mai puţin două linguri, pentru obişnuita degustare la rece.

Titlul iniţial al acestei postări a fost "Cum am stricat eu trei vinete". Asta deşi gustul nu este rău, ci doar altceva decât îmi închipuiam. M-am răzgândit şi am schimbat titlul, după ce Anda - care testează, săraca!, cu încredere tot ce îmi trece mie prin cap şi prin bucătărie - şi-a încheiat degustarea cu o exclamaţie: "Bun! Gem de mere, nu??..."

Coşul meu cu mere eco

Acum vreo două săptămâni, ciuperci adevărate de la munte mi-au dat puţin de furcă până le-am încolonat regulamentar în borcane, pentru câteva luni, în formaţie simplă ori în combinaţie cu gogoşari şi ceapă. Tot de la munte a venit acum la mine un coş cu mere crescute cu aer tare şi curat, departe de poluarea de toate felurile.

Aşa că iar am de lucru câteva seri şi nu pot să nu vă povestesc şi vouă. Asta cu atât mai mult cu cât, în ultimele câteva zile, şi doctorul, şi puideblog au atacat subiectul merelor mai mult sau mai puţin eco. Aşa că mă laud şi eu puţin cu al meu coş de mere eco...

Despre ce soartă au avut aceste fructe şi despre speranţa de viaţă a dulciurilor de casă, în familia mea, vă spun data viitoare când mai vorbim despre mere...

O murătură plângăcioasă

Exact, plângăcioasă. Pentru că este impresionantă - şi impresionabilă - până la lacrimi... Pe scurt şi fără patetisme, este vorba despre ceapă pusă la murat în oţet condimentat şi îndulcit. Cel mai bun este arpagicul, dar, dacă nu aveţi suficientă răbdare pentru a-l curăţa, merge şi ceapa măruntă.

Ceapa se curăţă, se spală şi se pune pentru câteva minute în apă fierbinte şi sărată, în care s-au pus câteva linguri de oţet. Aici m-am simţit răzbunată, pentru că a venit rândul cepei să lăcrimeze în apa cu oţet.

Între timp, am pus la fiert oţetul îndoit cu apă (apă şi oţet în părţi egale) şi îndulcit cu zahăr (merge şi cu miere). Am adăugat condimentele: boabe de piper şi de muştar, ienibahar, trei cuişoare, un baton mic de scorţişoară şi câteva fire de cimbrişor. Totul a fiert în clocote cam cinci minute. Am pus cepele bine scurse într-un borcan, cu fire de cimbrişor şi boabe de piper printre ele.

Am strecurat oţetul şi l-am turnat fierbinte peste cepele din borcan, până le-a acoperit. Ca să nu se ridice la suprafaţă şi să rămână acoperite cu lichid, am improvizat un X din beţe de frigăruie.

Am acoperit borcanul, care va rămâne la temperatura camerei o vreme. Îl voi muta la rece peste câteva zile, după ce îşi vor schimba cepele culoarea.

Va trebui să aştept cam o lună până voi putea mânca din cepele astea murate. De data asta, voi face un efort să le las la murat cât trebuie. Între timp, sigur voi mai încerca o variantă, cu ceapa roşie murată inele.

O toamnă frumoasă...

M-am bucurat de soarele din ultimele zile ca un gândac pe care îl atinge iar căldura după ce bruma l-a prins şi l-a rebegit sub o frunză. Nu ştiu cât mai ţine toamna, dar ştiu sigur că îmi va fi dor de frunzele din nuc desenate pe cerul abastru, de florile căţărate pe gard şi de busuiocul crescut încâlcit între crăiţe.

Cri, cri, cri, toamnă gri, tu chiar ai de gând să vii?...

Un gem din ultimele prune

De fapt, e mai mult o marmeladă, pentru ca marmelada se face din pulpa pasată a fructelor...

Am mai avut o mână de prune, tocmai cât trebuie să încerc ceva nou. Aşa că am folosit reţeta de la corcoduşe şi am îndepărtat coaja, deşi din prunele puse cu totul, dar fără sâmburi iese un gem extraordinar. A fost o curiozitate: să văd cum iese gemul dacă le dezbrac...

Zis şi făcut: am pus prunele întregi la opărit până s-au înmuiat şi le-am putut trece printr-o strecurătoare, să le separ de coji şi sâmburi.

Apoi le-am pus iar la foc, cu puţin zahăr. La un moment dat, am pus şi miez de nucă şi am mai lăsat până s-a legat bine şi a devenit vâscos.

E bun cu tot cu coajă, e foarte bun şi fără. Are o textură fină şi mătăsoasă, este dulce acrişor. Păcat că am aşa puţin, nici măcar un borcan întreg...

Dulceaţă de gogonuci

Multe din ideile mele despre ce şi din ce trebuie să fie o dulceaţă s-au infirmat în ultima vreme. Am ajuns să cred că, până la urmă, nimic nu este interzis şi totul este permis şi atunci când găteşti ori pregăteşti conserve, nu doar atunci când creezi lucruri percepute, într-un mod universal acceptat, drept artă.

Am spus toate astea ca să ajung la reţeta despre care vă povestesc astăzi: dulceaţa de gogonele cu nuci. Sau, cum foarte plastic a denumit-o juniorul meu, dulceaţa de gogonuci.

Este pentru a doua oară când folosesc gogonelele pentru dulceaţă, fără să fi încercat până acum însă combinaţia cu nuci. Data trecută, am cumpărat gogonele din piaţă şi am ales din cele din soiul Roma. Acum am folosit producţia proprie, din alt soi, furnizată de un vrej de roşie rătăcită nu se ştie cum în faţa casei, printre flori de piatră, crăiţe şi busuioc. Le-am descoperit din întâmplare, când am ridicat tufele răsturnate pe alee şi am constatat că una din plante nici nu avea cum să se ţină singură pe picioare (impropriu spus picioare), cu atâtea gogonele agăţate de ea.

Am simplificat reţeta, în sensul că nu am pus gogonelele în apă de var şi nici nu le-am fiert în oţet. La duceaîa trecută, gustul a fost extraordinar fără să fac toate astea. Am spălat gogonelele, le-am tăiat căpăcelele şi le-am scobit, operaţiune simplă dacă ai la îndemână un cuţit de curăţat legume. Am pus în fiecare gogonea câte o bucăţică de miez de nucă.

Le-am pus apoi la fiert în sirop de apă cu zahăr cât să le acopere (o cană de apă şi jumătate de cană de zahăr, fierte împreună până încep să se lege). Au stat cam jumătate de oră cred, timp în care am adăugat un baton de scorţişoară şi zeama de la jumătate de lămâie. La un moment dat, pentru că scăzuse cam tare, am pus şi puţin lichior. Când mi s-a părut că s-a legat dulceaţa, am luat-o de pe foc şi am pus-o într-un borcan de 350 de grame, care s-a umplut pe trei sferturi. Din ce a produs o singură tulpină de roşie, nici nu mă aşteptam să iasă mai mult...

Să vă spun acum cum este... Ca aspect, vedeţi mai jos. Nucile s-au înmuiat, doborâte de sirop. Gustul - ieşit din comun şi diferit de cel al dulceţii făcute cu gogonele din soiul Roma, mai moi şi mai fine.

Aduce puţin cu dulceaţa de nuci: are gogoneaua ceva aspru în ea care te face să se gândeşti că nu ai fi putut-o mânca dacă zahărul nu ar fi îmblânzit-o.

Pe vrejul de afară mai sunt câteva gogonele. Au fost bune suratele lor în dulceaţă, dar pe astea le pun la murat...

Legume iuţite (P.S.: Legume iuțite cu ardei plimbăreți)

Ultima recoltă de ardei iuţi, o mână de fasole verde şi câţiva morcovi la fel de subţiri precum ardeii. Plus condimente, un pahar de oţet din vin roşu şi trei linguri de miere. Cam asta a fost, nu e mare filosofie să iuţeşti nişte legume...

Bine spălate toate legumele, le-am găsit loc în borcane de 300 de grame. În picioare şi întregi, să nu se mai înţeleagă ardei cu morcov şi păstaie, când se vor fi iuţit toate. Am uitat hreanul însă...

Singura problemă au provocat-o ardeii: prea lungi să încapă de bunăvoie în borcan, prea puţini să mut totul într-un borcan mai mare. Fiind prea înalţi în sus (:-)))), am aranjat cu codiţele şi le-am coafat, să nu mai ajungă la capac.

Mai departe, fug într-o oală la foc apă şi oţet din vin roşu în părţi egale (un pahar din fiecare), trei linguri de miere, aproape o linguriţă de sare şi condimente după cum vă duce mintea, gust bun să fie... Eu am aruncat în soluţia asta boabe de piper, cuişoare, ienibahar şi dafin. După cinci minute de clocotit, am turnat în borcane şi am pus capacele. Mâine-poimâine mut ardeii la rece, să îşi găsească şi ei odihna. I-am plimbat - săracii! - ca pe sfintele moaşte: de la mine la vecini (când a venit vara), înapoi în curte (când a venit concediul) şi înapoi în bucătărie (când a venit frigul), de nici nu mai ştiu ai cui sunt, până la urmă...

Nu ştiu cât sunt de iuţi ardeii. Nu i-am lăsat să se înroşească de tot, aşa că poate nu sunt chiar criminali. Mai mult, legumele din jur ar trebui să le diminueze iuţeala. Nu de alta, dar aş vrea ca, după ce am pregătit pentru alţii atâtea reţete cu ardei iuţi, să pot mânca şi eu măcar o dată din ei...

P.S.: Ca să restabilesc adevărul istoric (așa cum mi-a sugerat Teodora), completez titlul acestei rețete: legumele acestea nu au fost iuțite oricum, ci cu ajutorul unor ardei ”plimbați”, apelativ ce le-a fost conferit de traseul sinuos al existenței lor. Sau plimbăreți, dacă mă gândesc că, odată ajunși în casă, au considerat că masa din bucătărie nu e potrivită pentru ei și s-au răsturnat pe jos, din proprie inițiativă și fără înștiințare prealabilă...

Gem de gutui cu puf galben ca de pui

Gutui amărui, cu puf galben ca de pui... Au ajuns gem. Un gem tare bun și parfumat. Dintr-o farfurie de gutui rase, o cană de zahăr, o lămâie, un baton de scorțișoară și un pahar cu apă.

Am spălat bine gutuile, le-am curățat de coajă și le-am dat pe răzătoarea mare, apoi le-am amestecat cu zahărul.

Am lăsat gutuile să se odihnească cu zahărul cam o oră, apoi le-am pus la fiert. Pentru că nu era suficient suc, am adăugat un pahar cu apă. Nu mai știu cât am lăsat la fiert, dar știu că, după ce și-au schimbat culoarea, am adăugat lămâia tăiată felii.

M-am ales cu un borcan și ceva de gem.

Are o culoare foarte frumoasă, care se schimbă în funcție de cât de mult stă la fiert. Cu cât fierbe mai mult, cu atât este mai roșu.

Puține dulcețuri și gemuri au atâta toamnă în ele...

P.S. Era să-i uit pe prietenii mei diabetici! Gutuile sunt fructe recomandate în alimentația diabeticilor, având o concentrație a zaharurilor cuprinsă între 6 și 13%. Gemul de gutui poate fi preparat cu îndulcitor în loc de zahăr ori, dacă gutuile sunt foarte coapte și vă plac gemurile acrișoare, chiar numai din apă și fructe. Pectina pe care gutuile o conțin (în concentrație mult mai mare decât alte fructe) va favoriza legarea gemului, dacă aveți răbdare să îl fierbeți bine.

Din coşul cu ciuperci (3): salată de ghebe cu gogoşari şi ceapă

Am dat gata şi ultima serie de ghebe din minunatul coş care mi-a dat de lucru în timpul rămas neocupat sâmbătă. Am făcut o minunăţie de salată cu gogoşari şi ceapă, ceva ce nu am mai mâncat până acum. Am preparat-o amestecând mai multe reţete pe care - recunosc! - le-am găsit pe internet (inclusiv una de salată), unde am căutat după ce am văzut că niciuna din cărţile mele nu făcea referire la aşa ceva. Am combinat ceva din reţeta de gogoşari la oţet cu cea de ghebe murate şi m-a bătut gândul să pun ciupercile şi ceapa în gogoşari, dar deja tăiasem o parte din ei şi nu mai aveam cum da înapoi.

Am pus ghebele să fiarbă un sfert de oră în apă cu sare, apoi le-am scos şi le-am lăsat la scurs. Cât am tăiat fideluţă ceapa şi gogoşarii, ghebele au stat înghesuite într-un castron cu nişte căţei de usturoi bine zdrobiţi.

Am opărit pentru câteva minute ceapa, gogoşarii şi ghebele fierte într-o soluţie de apă şi oţet (o parte oţet şi patru părţi apă), în care am mai pus sare şi miere (cât să fie dulce acrişor) şi condimente - piper, muştar, coriandru, dafin şi câteva cuişoare, seminţe de mărar şi un praf de nucşoară. Le-am pus la scurs şi a urmat înfrăţirea, într-un ditamai castronul. Oţetul l-am pus iar pe foc, să îl torn fierbinte peste salata din borcane.

Ce a urmat mi-a adus aminte de cei zece negri mititei: am pregătit cinci borcane, după cât am gustat în cursul producţiei au rămas patru, din care unul s-a împărţit între vecini, aşa că mai am trei, din care sper tot sufletul să rămână ceva până la Crăciun.

Şi cu asta, am dat gata coşul de ciuperci, după ce toamna asta m-a pus la încercare şi cu măceşe, coarne sau ardei iuţi. Aştept următoarea provocare...