Cât îţi ia să fii hoţ

Marchează, click dreapta, Copy, click dreapta, Paste... Gata textul. Acum și poza... Are watermark?? Ei, și ce, parcă nu se poate șterge?... Oricum, Moș Crăciun din fundal e și el cam șters, cine stă să purice ce e în spate când, în prim-plan, o ditamai farfuria de fasole cu cârnați îți adună nori în barbă??

Nu știu cum gândește un hoț din online sau din altă parte, pot doar să îmi închipui. E o deprindere pe care nu am dobândit-o, ci din contră. După ani buni în presă, furtul unei producții de orice fel îmi provoacă o reacție negativă aproape fizică. Pentru că știu bine ce înseamnă munca adesea anonimă, însușită perseverent și fără jenă de alții...

Ce mi-a venit?

Scotoceam pe net, așa cum fac de multe ori fără o țintă anume. Ziua națională era tema, fasole cu cârnați subiectul. Găsesc niște poze care îți lăsau gura apă, în două locuri. Pe Clipe dulci si parfumate, este descris, în text și în imagini, tot ”procesul tehnologic” în urma căruia rezultă minunea din poze. Sunt mai multe fotografii, cu watermark în stânga sus. E clar că cine are pozele astea a bucătărit și fasolea, nu? Mă uit pe hotpage.ro, găsesc rețeta și aceeași poză, dar fără watermark.

Măi, să fie! Ori Dana a pus poza și rețeta și aici ori e furt și trebuie consemnat ca atare.

(Hehe, vă aduceți aminte de jocurile de când eram mici, la care trebuia să identificați diferențele? Ia să vă văd!)

Mă uit mai bine... se vede că semnătura dana2dor.blogspot.com a fost ștearsă. Mi-e clar: e furt!

Nu știu de ce, la un anume moment al existenței mele, mi-am făcut iluzii că sunt mai puțini hoți în blogosferă decât în alte părți...

Se fură bucăți de cale ferată, se fură miliarde din bugetul de stat, se fură voturi în Parlament, se fură cu Poliția de pază, se fură vieți de copii trimiși la cerșit precum sclavii pe plantațiile colonialiștilor. De ce s-ar opri cineva când este vorba despre o simplă poză și de câteva rânduri, fără altă supremă valoare decât cea dată de mintea obosită în căutarea cuvintelor și de timpul pierdut printre oale și linguri? Mai ales că nici nu-ți trebuie tiruri, facturi ori cereri de ofertă să îți ascunzi mârșăvia...

Nu-ți trebuie decât trei click-uri și cel mult zece scunde să fii hoț în online. Atât îți ia. Sigur, îți mai ia și ceva din onestitate și prestanță, dar astea se contabilizează din ce în ce greu în trafic ori în cifre de audiență...

P.S. Cot la cot cu fasolea împricinată, pe blogul jefuit se lăfăie un banner despre fair-play-ul în bucătărie. Ce ironie! (Și-am scos și o poezie...)

Gem caramel de portocale

Știți că am făcut dulceață de coji de portocală, pentru care am lăsat în pielea goală șase portocale, din care trebuia să prepar ceva. Am ales să fac gem caramel, așa că am trecut la treabă. Am mai avut nevoie de zahăr, un păhărel de lichior, scorțișoară măcinată și câteva cuișoare. Am desfăcut portocalele felii și apoi le-am curățat de membranele albe și le-am tăiat bucățele.

Am amestecat bucățile de zahăr cu portocalele și le-am lăsat să se odihnească jumătate de oră, cât să se adune ceva suc.

Am pus la fiert fructele cu sirop și le-am lăsat la foc viu deeeeeestuuuul de muuuult.... Am pus și un pic de lichior, la un moment dat. Doar este gem caramel, astfel că avea nevoie de să fiarbă mai mult cu zahărul, iar sucul lăsat de portocale nu era suficient.

Spre final, am adăugat o jumătate de linguriță de scorțișoară pisată și câteva cuișoare. Mult prea târziu mi-a venit în minte că ar fi mers și un pic de ghimbir.

Asta e! Dulce, aromat, simplu și gustos.

Dulceaţă de "portomelci"

Sunt câteva dulceţuri pentru care am o anume slăbiciune. Din unele am mâncat încă de când eram prea mică să mă ţin pe picioare, din altele am gustat doar o dată şi a fost suficient să le ţin minte. Printre ele este şi cea de mai jos - dulceaţa din melci de portocale. Sau dulceaţă de "portomelci", cum bine a denumit-o acelaşi care a botezat şi gogonelele cu nuci "gogonuci".

De ce slăbiciune aceasta pentru dulceaţa de "portomelci"? Pentru că aroma ei dulceagă îmi aduce aminte de serile în care, copil fiind, mă furişam la frigider să mănânc pe ascuns din coaja de portocală rasă şi macerată în zahăr, pe care mama o pregătea să o pună în prăjituri.

În primul rând, portocalele trebuie foarte bine spălate, cu apă fierbinte şi cu o perie, pentru a îndepărta substanţele folosite pentru conservarea pe timpul transportului. Aveţi nevoie de coaja de la şase portocale, un litru de apă şi 500 de grame de zahăr, dar şi de câteva cuişoare şi un băţ de scorţişoară. Şi, mai ales, nu vă apucaţi de o asemenea dulceaţă dacă nu aveţi suficientă răbdare să meşteriţi la melci.

Coaja de portocală se taie felii de 1 - 2 centimetri lăţime (în funcţie de cât vreţi să fie de mari), care se rulează ca melcii şi se înşiră pe aţă, ca mărgelele. Capetele aţei se înnoadă, ca să nu se desfacă. E o devărată distracţie, care poate dura o oră sau chiar mai bine pentru cele şase portocale, depinde câtă dexteritate aveţi. Puteţi lăsa puţin cojile să se înmoaie, pentru a se rula mai uşor, dar de partea migăloasă tot nu veţi scăpa.

Folosiţi aţă mai groasă, din bumbac. Eu am folosit aţă de bobină, galbenă. Şi am curăţat puţin din coaja albă, pentru că era mult prea groasă, dar nu e obligatoriu să faceţi la fel.

Odată meşteriţi melcii, îi puneţi în apă rece pentru 48 de ore, timp în care trebui schimbată apa cam la 12 ore. Această operaţiune are rolul de a face cojile să nu mai fie amare.

Odată trecute cele două zile de stat în apă, scoateţi melcii şi puneţi-i la fiert în siropul făcut cu un litru de apă şi 500 de grame de zahăr. Trebuie să fiarbă destul de mult, până se închid la culoare şi sunt de un portocaliu intens. Nu am măsurat timpul, dar cel puţin jumătate de oră a fost, la foc mediu. La un moment dat, am adăugat cuişoarele şi scorţişoara.

Am oprit focul şi am lăsat să se răcească, înainte de a scoate aţa pe care erau înşiraţi melcii. Pentru a o îndepărta mai uşor, tăiaţi aţa în mai multe locuri şi o scoateţi pe bucăţele.

Nu am ce spune prea multe: gust intens, aromat, parfum de portocală confiată, culoare profundă şi caldă, o textură care te îmbie la ronţăială. Un borcănel şi ceva de melci dulci şi parfumaţi...

A fost dulceaţa cu cea mai scurtă viaţă din toate cele pe care le-am făcut până acum: am ronţăit câţiva melci cât am scos aţa din sirop, am împărţit câţiva în stânga şi în dreapta cât am pregătit şedinţa foto, iar ceilalţi au zburat sinucigaş, cu capul borcanului în jos, de pe colţul dulapului, unde îi lăsasem cât să îmi strâng sculele de pozar amator. Îi înţeleg: probabil că şi eu aş fi făcut la fel dacă m-ar fi jumulit cineva fâşii, m-ar fi răsucit şi înşirat pe aţă, m-ar fi pus în apă rece două zile şi apoi o oră în sirop fierbinte, iar după toate astea ar mai fi avut pretenţia să dau bine în poze. Doar o mânuţă de melci fără sirop am salvat, cât să am dovadă a faptelor mele de vitejie nocturnă în lupta cu hainele a şase portocale...

Funny Break

Săptămâna aceasta am preparat diverse rețete cu ouă, variațiuni pe aceeași temă. Dacă tot avem ouă la îndemână, de ce să nu ne și distrăm puțin cu ele??

Așadar, râdem noi, râdem, până nu o iau la sănătoasa, sătule de atâta chinuială...

Week-end plăcut!

Alt fel de ouă marinate

Vă povesteam aici despre un preparat care, pe mine, m-a mirat tare mult, dar care este destul de comun în alte ţări, cum ar fi Marea Britanie. Curioasă, evident că am făcut şi eu ouă murate (sunt mai degrabă marinate, zic eu), dar am venit cu propriile adaptări, aşa cum fac de obicei. Ce a ieşit vă arăt mai jos.

Am fiert 12 ouă, pe care le-am pus apoi la marinat cu sfeclă roşie şi, respectiv, muştar. Dar să o luăm metodic. În afară de ouă fierte, am mai folosit o sfeclă roşie fiartă, câteva fire de cimbrişor, oregano verde, două cepe tăiate julien, două linguriţe de muştar, oţet, zahăr, apă şi condimente: boabe de piper roşu, negru şi verde, coriandru, boabe de muştar şi două frunze de dafin.

Ouăle fierte le-am îngrămădit în borcane de 800 de grame. Am început prin a pune în borcane ceapa tăiată julien, oregano verde şi sfecla roşie într-unul şi ceapa şi firele de cimbrişor în celălalt.

Între timp, am fiert o cană de oţet cu două căni de apă şi cu 6-7 linguri de zahăr. Am adăugat condimentele şi am lăsat să dea în clocot cinci minute. Am luat amestecul de pe foc, l-am lăsat să se răcorească puţin şi am turnat în primul borcan până am acoperit bine conţinutul. Pentru al doilea borcan, am adăugat în oţet două linguriţe de muştar amestecate bine cu un strop de ulei de măsline.

Am închis borcanele cu capace şi le-am dat la rece. asta a fost duminică. Luni seară am deschis un borcan pentru degustare, marţi am atacat iar, miercuri am făcut pozele de mai jos, iar astăzi - joi - vă arăt ce a ieşit...

Ouăle s-au întărit şi sunt acrişoare, cu aromă de sfeclă sau muştar. Sunt un aperitiv excelent, care nu mai cere nimic picant pe lângă el, dar pe care îl văd combinat cu ceva cremos, eventual cu un fel de brânză uşoară.

Preferatele mele sunt cele cu sfeclă roşie, dar nici celelalte nu sunt mai prejos, conform altor păreri...

Nenumăratele arme secrete ale bucătarului

Nu ştiu ce îmi este de cel mai mare folos în bucătărie... Nenumăratele palete, strecurători, polonice sau cratiţe şi oale... Poate oţetul ori sarea, scobitorile ori zgârciurile rămase de la borcanele ori sticlele aduse de la ţară. Ori poate hârtia de copt, folia de aluminiu sau şerveţelele de hârtie...

Să facem mai bine o scurtă trecere în revistă.

- Sarea ajută la curăţarea cu uşurinţă a ouălor fierte şi a nucilor, la spălarea spanacului şi salatei, la recuperarea merelor zbârcite, la prevenirea mucegăirii brânzeturilor şi la menţinera laptelui în stare proaspătă.

- Lămâile împiedică oxidarea cartofilor şi lipirea orezului de cratiţă, la împrospătarea salatei, la odorizarea frigiderului şi la curăţarea tocătorului din lemn.
- Merele fac ca puiul gătit şi prăjiturile să poată fi păstrate fraged şi ajută la coacerea gogonelelor, la extragerea excesului de sare din mâncăruri sau la înmuierea zahărului brun.

- Bicarbonatul de sodiu poate înlocui drojdia, ajută la curăţarea legumelor şi a fructelor proaspete, elimină mirosul de peşte şi scade aciditatea alimentelor.

- Scobitorile sunt de mare folos pentru a verifica dacă s-au copt prăjiturile şi pentru a deosebi bucăţile de friptură, pentru scoaterea căţeilor de usutori din marinată, pentru evitarea datului în clocot, prepararea cartofilor la micorunde, dozarea sosului pentru salată ori întoarcerea cârnaţilor pe grătar.

- Tăviţele pentru cuburi de gheaţă sunt foarte bune suporturi pentru congelarea legumelor, verdeţurilor, a sosurilor, a supelor şi vinului rămas neconsumat sau a altor resturi de mâncare, pentru a fi utilizate mai târziu.

- Elasticele de la borcane sunt folositoare pentru a preveni alunecarea lingurilor în castroane, pentru fixarea capacelor pe cratiţe sau pentru apucarea paharelor.

- Hârtia de la filtrul de cafea este foarte potrivită pentru acoperirea alimentelor puse la încălzit în cuptorul cu microunde, dar şi pentru îndepărtarea bucăţilor de dop de plută căzute în vin şi a resturilor din uleiul pentru prăjit, precum şi ca suport pentru floricele, hotdog sau cornete de îngheţată.

- Folia de aluminiu este perfectă pentru coacerea unei prăjituri cu o crustă uniformă, pentru înmuierea zahărului brun, pentru fabricarea de forme speciale pentru copt sau a unui castron uriaş de salată, precum şi pentru a păstra calde pâinea şi chiflele.

Am descoperit multe din acestea, de curând, o carte în care am găsit răspunsuri chiar şi la întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată.

Voi de ce nu vă puteţi lipsi în bucătărie? Care sunt armele voastre secrete?

Cidru de mere

Despre cidrul de mere am auzit prima oară pe când citeam despre vitejiile lui Ivanhoe, în cartea cu acelaşi nume a lui Sir Walter Scott. M-am întrebat mult timp ce are atât de bun băutura asta, de a ajuns ducele de Wellington - învingătorul lui Napoleon la Waterloo - să impună taxe pe toate celelalte băuturi alcoolice, împingându-le spre nişte preţuri prohibitive, pentru a promova cidrul de mere. Abia acum am ajuns să beau şi eu cidru şi pot spune că ştia ducele ce ştia...

Un kilogram de mere, jumătate de kilogram de zahăr, doi litri de apă şi o ciupitură de drojdie, cam 5 grame. Merele în felii subţiri (le-am dat pe răzătoare) le-am pus într-un borcan de câţiva litri. Am pus deasupra drojdia şi zahărul dizolvate în cei doi litri de apă.

Nu am putut să nu adaug ceva aromat, aşa că am pus câteva cuişoare. Am amestecat bine, am acoperit borcanul cu un şerveţel şi am lăsat totul la temperatura camerei pentru două săptămâni.

În primele câteva zile, am amestecat zilnic de câteva ori cu o lingură mare de lemn merele şi lichidul, care începuseră să fermenteze.

După două săptămâni, am mutat borcanul la rece pentru câteva zile. În acest timp, lichidul aproape s-a limpezit.

În continuare, ar fi trebuit să trag cidrul în sticle. Pentru asta, ar fi trebuit să am un furtun, dar nu am avut, aşa că m-am descurcat cu o strecurătoare. E drept că nu cu acelaşi efect: am tulburat cidrul şi, când am gustat vreo două pahare, s-a răzbunat pe mine tulburându-mă, la rândul lui.

Înainte de a-l pune în sticle, am adăugat încă 200-300 de grame de zahăr, pentru că mi se părea cam prea acrişor. Plus două beţişoare de scorţişoară, direct în fiecare sticlă.

M-am ales cu doi litri de cidru, cu gust plăcut, de suc de mere înţepător şi puţin alcoolizat, parcă ceva mai tare ca berea.

Din bucătăria altora: Ouă murate (Pickled Eggs)

Vă voi povesti despre o reţetă care poate părea ciudată şi despre care cred că provine din bucătăria britanică, deşi se regăseşte şi la filipinezi ori la ruşi. Despre ouă murate este vorba, un preparat care nu a ajuns încă la maturitate în bucătăria mea (vă voi arăta varianta mea în câteva zile) şi care m-a convins din fotografii că ar fi deosebit.

Varianta pe care v-o propun şi pe care am găsit-o aici este puţin diferită de cea tradiţională, din câte am tras concluzia, dar dacă şi gustul este pe măsura imaginii, atunci... nu mai am ce spune.

Aveţi nevoie de:

- 15 ouă fierte şi curăţate de coajă

- două bucăţi de cârnaţi polonezi

- o ceapă tăiată julien

- o lingură de fulgi de ardei ori ardei iute tăiat bucăţele

- două căni de oţet de mere

- o cană de oţet de vin alb

- jumătate de cană de apă

- un sfert de cană de zahăr brun

- jumătate de linguriţă de sare
- seminţe de muştar, coriandru, frunze de dafin, anason

Oţetul, apa, zahărul, sarea şi condimentele se pun la fiert până dau în clocot, apoi se lasă la răcit.

Cârnaţii se taie bucăţi (cât jumătate de ou) şi se pun în apă clocotită pentru 5 minute, pentru a elimina grăsimea, apoi se pun la scurs.

Ouăle fierte, ceapa tăiată şi bucăţile de cârnaţi se pun în borcane, iar deasupra se pun fulgii de ardei ori ardeiul iute tăiat bucăţele. Se toarnă deasupra oţetul cu condimente şi se acoperă.

Se lasă la rece şi pot fi consumate după câteva zile.

Am găsit nenumărate variante ale reţetelor de ouă murate (mie îmi pare a fi mai mult o marinată decât o murătură totuşi), din care unele duceau la un rezultat deosebit de colorat, atât la propriu, cât şi la figurat. Despre ouăle murate roşii şi galbene, vă povestesc însă cu altă ocazie...

Good appetite!

Funny break

Nu ştiu cum e pe la voi, dar la mine miroase a toamnă târzie, cu ceaţă, ploaie şi frig aducător a zăpadă. Doar o cafea mă mai încălzeşte şi o împart cu voi.

Week-end plăcut!

Amoniacul. Clorura şi bicarbonatul de amoniu

Vă spuneam aici că o întrebare despre ce folosim în bucătărie sub numele de bicarbonat mi-a dat ideea unei postări utile despre bicarbonatul de sodiu. Cum a doua parte a întrebării se referea la amoniac, mi-am spus că nu ar strica vreo două vorbe şi despre acesta, mai ales ca utilizarea amoniacului în scopuri alimentare este încă destul de controversată.

Deşi este un gaz iritant pentru ochi, sistem respirator şi piele, amoniacul (care se dizolvă în apă) este suportat de corpul uman, într-o anume proporţie. În bucătărie, funcţionează ca agent de creştere, folosit cu mult înaintea prafului de copt, pentru că produce mai mult gaz şi determină o creştere mai mare, cu o cantitate mai mică de agent. Are însă un miros şi gust neplăcute, adesea netolerate de gospodine, care sunt anihilate însă dacă praful este dizolvat într-un pic de oţet ori zeamă de lămâie, înainte de a fi pus în prăjituri.

Amoniacul provine, ca denumire, de la clorura de amoniu (NH4Cl), una din cele mai vechi substanţe de curăţare, datând încă din Egiptul antic şi denumită şi salmiac. Mai este utilizată încă în industria alimentară drept aditivul alimentar E510, interzis în România. Clorura de amoniu este însă altceva decât substanţa denumită amoniac alimentar ori amoniac carbonic, respectiv bicarbonatul de amoniu (NH4HCO3).

Am constatat însă că se face confuzie între cele două, explicându-se astfel parţial reticenţele legate de utilizarea în bucătărie a amoniacului, oricare ar fi substanţa despre care se crede că se ascunde în spatele acestei denumiri.
Ca să fie clare lucrurile, mă voi referi la clorura de amoniu şi la rolul ei în gospodărie. Reţineţi că este o substanţă care nu trebuie niciodată combinată cu clor ori cu alte produse de curăţare, din cauza vaporilor extrem de toxici pe care îi degajă combinaţia.

- Amoniacul ajută la curăţarea cuptorului: o jumătate de cană de amoniac pe grătarul de sus şi o farfurie cu apă pe cel de jos, în cuptorul încălzit la 65 de grade Celsius, lăsate peste noapte, fac să se cureţe mai uşor apoi petele de grăsime. Atenţie! Când faceţi această operaţiune, cuptorul trebuie oprit, iar robinetul de gaz şi flacăra de veghe închise.

- Fluturii de bucătărie pot fi alungaţi tot cu o soluţie de apă cu amoniac, folosită la spălarea mobilei şi rafturilor (o parte amoniac la opt părţi de apă).

- Bijuteriile din argint (mai puţin cele cu perle) pot fi curăţate cu o soluţie de apă cu amoniac (proporţie de o parte amoniac la 2 părţi apă), ca şi vasele din cristal şi obiectele din alamă şi argint (câteva picături la 2 căni cu apă). La fel se pot curăţa depunerile de săpun şi grăsime de pe obiectele sanitare smălţuite şi gresia ori faianţa (proporţie de 1 la 8).

- Pantofii albi din material textil se curăţă cu o soluţie din apă şi amoniac în părţi egale. Dealtfel, aceeaşi substanşă este deosebit de utilă la scoaterea petelor de sânge, transpiraţie, creion sau chiar de vopsea mai veche, precum şi a majorităţii petelor neuleioase de pe haine.

- Mucegaiul şi igrasia pot fi combătute tot cu amoniac. Petele de mucegai de pe mobila de lemn din grădină pot fi scoase cu o soluţie de amoniac (o cană), oţet (jumătate de cană), bicarbonat de sodiu (un sfert de cană) şi patru litri de apă.

- Straturile vechi de ceară de pe parchet pot fi îndepărtate tot cu o soluţie făcută dintr-o cană de amoniac şi doi litri de apă.

- Mâncărimile cauzate de ţânţari sau alte insecte pot fi calmate cu un strop de amoniac. Nu folosiţi substanţa însă dacă aţi făcut deja rană.

- Gunoiul nu va mai fi răscolit de câini ori pisici dacă stropiţi sacii cu o soluţie făcută dintr-o parte de amoniac şi două de apă.

- Un îngrăşământ foarte eficient pentru plant poate fi făcut dintr-un sfert de cană de amoniac şi patru litri de apă.

Floricică sau viermișor?

Nu reușesc întotdeauna să-mi fac copilul să mănânce legumele, așa că nu este ieșit din comun să inventez animale și flori din legumele din farfurie. Așa s-a întâmplat și de data asta, cu o conopidă din care a ieșit o delicioasă masă de seară, linsă din farfurie până la ultima picătură. Cu ce am făcut asta? Câteva buchețele de conopidă, un ou și câteva linguri de smântână.

Conopida am fiert-o puțin, în apă cu ceva condimente. Nu multe: sare, un pic de piper și un praf de busuioc. Am scos-o din apă și am pus-o la scurs, timp în care am bătut un ou mare cu două-trei linguri de smântână.

Am pus sosul din smântână și ou peste conopida împrăștiată într-un castron termorezistent...

... și am pus totul la cuptor pentru 15-20 de minute. Am obținut niște buchețele pitite sub o crustă bine mirositoare și - recunosc - puțin cam bronzată.

Deși nu arăta rău, nu mi s-a părut suficient de tentantă pentru ca piticul meu să o mânânce cu convingere la cină.

Drept urmare, am scos conopida și am înșirat buchețele unul după altul în farfurie. Primul buchețel a primit doi ochi din cuișoare și o frunză de pătrunjel într-o crăpătură ce mi s-a părut a aduce a gură. Și așa, masa de seară nu a mai fost nici conopidă și nici floricică, ci un foarte simpatic viermișor.

Săracul viermișor nu a mai apucat vreo altă fază a existenței sale, singurele vietăți rămase în farfurie, în seara aceea, fiind gărgărița roșie și fluturele mov...

Pere în oţet de vin roşu

Adică un fel de pere murate, dar nu în saramură. Am găsit reţeta într-o carte scrisă de americani şi mi s-a părut interesantă, mai ales că era folosit oţetul din vin roşu. La momentul la care public această reţetă, jumătate de borcan este deja mâncată, astfel că este inutil să mai explic dacă iese ceva bun sau nu.

Am folosit cam jumătate de kilogram de pere, o jumătate de lămâie, 300 de mililitri de oţet din vin roşu, 225 de grame de zahăr, un baton de scorţişoară, o bucată de ghimbir cât o nucă, câteva cuişoare şi două frunze de dafin. Oţetul se pune la fiert cu zahărul, coaja de lămâie rasă şi cu mirodeniile. După ce s-a topit zahărul, se adaugă perele, curăţate de coajă şi de sâmburi şi tăiate în patru.

Perele se fierb în oţet până se înmoaie, apoi se scot şi se pun în borcan, împreună cu scoţişoara. Oţetul se mai lasă la fiert până se îngroaşă, apoi se toarnă peste perele din borcan, astfel încât să fie acoperite.

Se acoperă borcanele şi se sterilizează pentru 20 de minute.

Teoretic, se pun cămară şi se consumă peste iarnă. Practic, după cum spuneam, am mâncat deja jumătate din ele...

Bicarbonat. De sodiu

O întrebare primită de curând de la Mihaela mi-a dat ideea unei postări despre care sunt convinsă că va fi foarte utilă. Care este produsul cunoscut în bucătărie drept bicarbonat: bicarbonatul de sodiu ori cel de amoniu? I-am dat fetei răspunsul şi am rumegat mai departe subiectul, cu gândul să adun câte ceva despre ce ştiu să facă cele două substanţe pe lîngă casa omului. Şi pentru că trebuia să încep cu ceva, vă povestesc întăi despre bicarbonatul de sodiu. Sau NaHCO3, cum l-au denumit chimiştii.

Ştiaţi că bicarbonatul de sodiu este ingredientul principal al spumei extinctoarelor pentru incendii? Ori că puteţi folosi gazul rezultat din amestecul bicarbonatului cu oţetul pentru a umfla un balon?

Bicarbonatul are un termen de valabilitate de 18 luni, dacă este păstrat într-o cutie închisă şi de şase luni dacă este în cutie deschisă. Pentru a-i verifica valabilitatea, turnaţi peste el câteva picături de oţet ori suc de lămâie. Dacă este expirat, nu va apărea nicio reacţie, iar amestecul nu va face spumă.

- Un vârf de cuţit de bicarbonat adăugat la iahnia de fasole, la fiert, reduce mult riscurile ca această mâncare să provoace balonare ori flatulenţă.
- O bucată de carne mai tare se frăgezeşte dacă aţi frecat-o cu bicarbonat de sodiu şi aţi lăsat-o la frigider 3-5 ore. Spălaţi bine carnea înainte de a o găti.
- Bicarbonatul scade aciditatea alimentelor, astfel că poate fi adăugat în sosuri şi bulion (în timpul preparării) sau chiar în cafea (înainte de fierbere), de către persoanele care au probleme gastrice. Tot bicarbonatul vă ajută şi atunci când aţi adăugat prea mult oţet într-o mâncare.
- Omletele sunt mai pufoase dacă adăugaţi jumătate de linguriţă de bicarbonat la fiecare trei ouă. Dealtfel, proprietăţile bicarbonatului fac ca el să poată fi utilizat în loc de drojdie (în amestec, în părţi egale, cu acid citric ori vitamina C) sau praf de copt (combinat cu jumătate de parte sare de lămâie şi tot atâta mălai).

- Este foarte bun la reducerea mirosurilor neplăcute din bucătărie şi gospodărie, fie că este vorba despre maşina de spălat vase, tocătorul de plastic (spălat cu o pastă dintr-o linguriţă de bicarbonat, una de sare şi una de apă), frigiderul, cuptorul cu microunde, termosul, găleata de gunoi sau despre covoare, ciorapi, încălţăminte, cărţi (presărat peste cărţile puse într-o pungă, pentru o săptămână), filtrele de la aparatul de aer condiţionat (o lingură la un litru de apă) sau vasul de toaletă. De asemenea, ajută la îndepărtarea a nenumărate feluri de pete de pe mobilă, clapele pianului, perdelele de duş, de pe scutece ori de pe mobila de grădină.

- Suflat, cu un uscător de păr, pe interiorul ghipsului, în cazul membrelor imobilizate, alină mâncărimile provocate de căldură şi de transpiraţie.

- Reduce iritaţiile provocate de scutece bebeluşilor, adăugând două linguriţe în apa caldă de spălat pregătită pentru aceştia.

- O baie făcută picioarelor obosite cu o soluţie de patru linguri de bicarbonat la un litru de apă calmează durerile musculare şi relaxează ţesuturile. Un efect benefic are şi atunci când este folosit la spălarea părului sau dinţilor.
- Bornele bateriei auto pot fi curăţate cu o soluţie de 3 linguri de bicarbonat la litrul de apă.

- Presărat printre pietrele de pe alei, bicarbonatul împiedică buruienile să mai crească.

- Bicarbonatul presărat în zonele acoperite de polei îndepărtează îngheţul fără să atace ori să păteze betonul.

Funny break

Funny, funny, dar nu pentru toată lumea. Nu pentru mine, cel puțin, având în vedere că, de câteva zile, internetul de la RCS-RDS e doar în ”my wishlist”, nu și în cablul de rețea, iar eu public această postare grație beneficiilor corporatise. (Șefu', eram în pauza de masă, să știi!...)

Și, dacă tot nu putem să ne lăudăm ce ce bucătărim noi, să vă arătăm ce au bucătărit alții. Subiect interesant pentru noi, câtă vreme nu am încheiat sărbătoarea încă...

Week-end plăcut și conectare la rețea fără probleme!

Din greșeală în greșeală, spre victoria finală

Am luat o pauză de bucătărie ca să mă distrez citind despre isprăvile altora. A pornit totul de la Teodora, a cărei evocare deosebit de plastică despre începuturile sale gastronomice m-a făcut să râd cu lacrimi. Am ajuns apoi la puideblog, care a rămas în aceeași notă, cu o deosebita rețetă de clătite fără sfârșit.

Am stat să mă întreb când și cum am început să bucătăresc, dar nu îmi aduc aminte. Am încercat să îmi amintesc apoi ce ”succesuri” memorabile am avut de pus la panoul cu ”Așa nu” și nici asta nu mi-a reușit. Nu sunt vreun geniu în ale bucătăriei, soarta a făcut doar să scap de fiecare dată din bucătărie fără să produc pagube majore. Sigur, asta dacă nu iau în calcul cratițele arse, cutiile de condimente răsturnate cu cotul, pungile de zahăr scăpate pe jos și dățile în care mai-mai să mă duc cu cracii în jur pe gresie după ce am călcat pe vreo legumă fugită din pungă. Că asta mi-s eu: scap și mă împiedic...

Mi-aduc totuși aminte de o întâmplare și, cu gândul la ce experimentez eu acum prin bucătărie, îmi dau seama că nimic nu e întâmplător pe lumea asta.

Acum mai bine de zece ani, locuiam într-un bloc de garsoniere, ușă în ușă cu o fată care mi-a devenit prietenă bună. Ca orice student chiriaș în București, primea de acasă pachete cu mâncare și diverse borcane și sticle primenite de mama ei de cu toamnă. Unde să le pui pe toate, să aibă răcoare și să nu le mănânce gândacii, în 30 de metri pătrați? Cum variante nu erau prea multe, fata le înghesuia și ea pe unde putea, mai exact în hol și, mai ales, în bucătărie.

Gătitul nu era pentru noi nici prioritate, nici hobby, așa că în bucătărie nu intram prea des. Într-una din zile (nu știu dacă era marți, 13 ori se aliniaseră planetele), ne-a venit cheful de bucătărit. Aveam în plan un pilaf cu legumă (gogoșar, că doar unul aveam), pe care ne venise ideea genială să îl dregem cu un sos din bulion de roșii cu ardei (de la ea) și smântână (de la mine).

Buuuuuun! Hai la bucătărie să ne apucăm de treabă. Deschid ușa de la ”camera secretelor” (multe lucruri deveniseră necunoscute nouă de când nu mai călcasem pe acolo) și dau să intru, când suflul lipicios al unei explozii îmi obturează brusc orizonturile cumpărate de la Optinova cu o sumă cât jumătate de salariu. Nu ne-am prins din prima dacă am strivit vreo mâță cu ușa ori ne-a inundat vecinul cu bulion (pe bune, am văzut asta la cineva: o pată mare de bulion pe tavanul bucătăriei, infiltrată de la vecinul de sus). Plus cioburi peste tot și un zgârci cu celofan atârnat de ușa de la aragaz.

M-a lămurit Alina: ”A bubuit bulionul de la mama!...” Iar partea interesantă de aici a început, când a trebuit să culegem fir cu fir roșiile dezintegrate pe peretele din hol, pe lustra din sufragerie și de pe tot ce fusese cândva altfel decât roșu în bucătărie. Am petrecut o neuitată seară și o jumătate de noapte prelevând probe de roșii de unde nu gândești că pot ajunge, într-o garsonieră de numai 30 de metri pătrați. Și atunci și-a blestema fata asta ceasul în care a ales să lase ușa deschisă la șifonier și pantofii din antilopă sub fotoliu. Am încheiat totul apoteotic, cu unghiile roșii de bulion, rozând cu rândul gogoșarul care nu a mai ajuns pilaf.

Nu cred că săraca femeie a pus vreo bombă în sticla aceea, amestecul exploziv s-a copt în timp, din roșiile fermentate la o temperatură pe care nicio conservă sterilizată nu ar putea să o suporte în mod decent. Ce nu pricep eu este cum s-a nimerit să bubuie taman când am deschis eu ușa. Bine că nu am luat-o ca pe un semn, că rămâneam până azi nemâncată...

Sunt o persoană destul de stângace, înconjurată de copii de toate vârstele. Se vede că nu le comit doar în propria bucătărie, ci și pe lângă și nu mi se întâmpla doar mie, ci și altora. Poate de aceea nu îmi ajunge un singur blog ca să îmi spun poveștile...

P.S. Mi-am adus aminte de o alta ispravă, legată tot de conserve și care nu îmi aparține, dar la care am asistat. Mama punea gogonele la murat și, din motive care îmi scapă, a pus încă un zero la cantitatea de sare pe care ar fi trebuit să o adauge. Rezultatul a fost că toată sarea din casă nu a fost de ajuns și nici cea pe care am avut-o nu a reușit să se dizolve în apa pentru saramură. Îmi mai aduc aminte că oala cu saramură a stat vreo trei săptămâni în balcon, așteptând să se evapore apa. Cu gogonelele... nu mai știu ce s-a întâmplat.

Un suc şi pentru diabetici

După experienţa cu gemul de măceşe, oricât mi-a plăcut ce am avut în borcane, nu m-am înghesuit prea tare să mai prepar ceva din aceste fructe de pădure. Am văzut în piaţă, în două rânduri, măceşe - şi uscate, şi proaspete - şi aş fi vrut să cumpăr, dar gândul că aş avea nevoie de un concediu pentru o nouă serie de gem ori sos m-a făcut să renunţ. Aşa că mi-am zis să fac ceva care nu necesită neapărat curăţarea bobiţelor de perişori şi sâmburi...

Aveam mai multe variante de băuturi, din care am ales două: suc şi vin de măceşe. Cum vinul este încă la macerat, unde mai are de stat aproape o lună, veţi vedea cum am făcut sucul. Am folosit jumătate de kilogram de măceşe, plus 400 de grame de zahăr şi mirodenii (cuişoare, scorţişoară, aş fi pus şi nişte ghimbir, dar nu mai aveam), din care am obţinut aproape patru litri de suc.

Nu a fost nevoie să curăţ bobiţele decât de capetele negre rămase de la flori, apoi le-am spălat bine. Totuşi, de ceva chinuială nu am scăpat: bobiţele trebuie zdrobite, operaţiune care ridică ceva probleme dacă vrei să o faci în linişte. Am trecut de la foarfecă la mojar şi apoi la ciocanul pentru şniţele, înfăşurat în prosop.

După ce le-am doborât, am pus la macerat bobiţele în apă, pentru 12 ore. (În plan îndepărtat, borcanul cu cidru de mere, aflat pe lista de aşteptare a reţetelor de postat şi în plină perioadă de macerare. Despre asta, peste o lună vorbim, timp în care trebuie să amestec din când în când. Nu ştiu ce iese, dar de mirosit... miroase tare.)

Ar fi trebuit ca, la finalul celor 12 ore, să strecor totul şi să adaug zahăr şi gata sucul. Dar nu mi-a plăcut deloc ce a ieşit (un fel de zeamă fără nicio noimă), aşa că am adaptat reţeta, în stilul propriu. Am pus la fiert toată combinaţia, cu două beţe de scorţişoară şi zece cuişoare, plus 400 de grame de zahăr, respectiv cantitatea pe care ar fi trebuit să o adaug la rece.

Aşa că, atunci când puneţi la macerat (nu aş renunţa la etapa asta, ajută la înmuierea bobiţelor şi scurtează timpul de fierbere), puneţi oricâtă apă doriţi. Ideea este ca, în momentul în care puneţi totul la fiert, să aveţi patru litri de apă la cantitatea de 500 de grame de măceşe.

De fiert, nu ştiu exact cât a fiert, ştiu că bobiţele explodaseră de parcă ar fi fost floricele şi dădeau să se dezintegreze. După fierbere, o altă etapă ceva mai migăloasă vă solicită răbdarea. Sucul trebuie strecurat foarte bine, pentru a scăpa total de perişori. Pentru asta, am folosit întâi o sită mai mare, pentru a scoate bobiţele şi sâmburii, după care am trecut sucul printr-o bucată de pânză ceva mai deasă. L-am mai strecurat o dată când l-am pus în sticle, prin serveţel de hârtie (este destinat unei hoarde de copii, aşa că nu am vrut să risc). Cred că ultimele două operaţiuni pot fi înlocuite cu filtrarea prin hârtia pentru filtrul de cafea. (Până la urmă, e bine să ai în casă şi lucruri despre care crezi că nu ai nevoie.) Odată pus în sticle, îl păstraţi la rece. Cred că, dacă e sterilizat ori are o jumătate de aspirină pisată în fiecare sticlă, trece fără probleme prin iarnă.

Îmi place mult acest suc, la fel şi copilului. Aduce puţin cu un compot de mere, dar are ceva în plus. Nu e cel mai simplu de preparat dintre sucuri, dar, pe lângă gemul de măceşe, mi se pare chiar o bagatelă...

P.S. Nu pot face abstracţie de prietenii diabetici, cărora le recomand acest suc, măceşul fiind unul din fructele pe care ei îl pot consuma fără probleme. Zahărul este înlocuit cu îndulcitor, într-o cantitate stabilită, evident, după gustul fiecăruia. În principiu, la cantitatea de mai sus de măceşe, ar merge cam 40-50 de grame de îndulcitor.