Se afișează postările cu eticheta ienupăr. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ienupăr. Afișați toate postările

duminică, 10 octombrie 2010

Din bucătăria altora: lămâi murate

Din câte am aflat, lămâile murate se numără printre prepatatele tradiționale din bucătăria marocană. Evident că au și un nume în arabă, dar mi-a fost imposibil să îl înțeleg, ca să îl pot apoi reproduce. Am citit în mai multe locuri despre murarea lămâilor, dar am preferat să aleg ca sursă un nume pe care umilele mele cunoștințe în domeniu îl indică drept unui dintre cei mai de succes bloggeri din domeniul culinar: David Leibovitz.
Lămâile murate nu sunt greu de preparat, trebuie doar răbdare pentru ca ele să ajungă la gustul pe care trebuie să îl aibă.

Ingrediente:
- lămâi
- sare grunjoasă
- boabe de coriandru
- piper boabe
- frunze de dafin
- un băț de scorțișoară
- un ardei iute uscat

Lămâile se spală bine cu o perie, apoi se usucă. Se crestează de la cap la coadă, în patru, de la 2-3 centimetri distanță de capete. În tăieturile făcute se pune sare, cam o linguriță pentru fiecare lămâie. Lămâile se pun apoi într-un borcan cu filet, strecurând printre ele condimentele. După ce ați pus toate lămâile, presați-le bine, astfel încât să lase suc. Acoperiți borcanul, iar a doua zi presați iar lămâile, ca să iasă cât mai mult suc. Repetați operațiunea timp de încă 2-3 zile, până când lămâile sunt în totalitate acoperite cu lichid. Dacă sucul lor nu este suficient (deși, în general, lămâile produc suficient), adăugați suc proaspăt de lămâie.
Păstrați la rece borcanul. După o lună, lămâile sunt bune de consumat. Înainte de a le mânca însă, clătiți-le bine, pentru a scăpa de excesul de sare.
Pot fi păstrate la frigider timp de circa șase luni.
V-aș ura poftă bună în arabă, dacă aș ști...

marți, 24 august 2010

O salată murată

Mi-am adus aminte de reţeta asta după ce am descoperit, în frigider, suficiente legume pentru o combinaţie nouă. Trebuia să fac ceva cu ele să nu se strice şi m-am gândit să împuşc mai mulţi iepuri deodată. Mâncasem de câteva ori o astfel de salată făcută de soacra mea şi mi-a plăcut mult combinaţia de gusturi.

Castraveţi, ardei, morcov, varză, conopidă, ceapă, frunze de ţelină... Mai trebuie oţet şi apă (o parte oţet din vin alb de 9 grade, două părţi apă), sare grunjoasă (30 de grame la un litru de lichid, adică o lingură cu vârf) şi condimente după cum vrea fiecare, de preferinţă boabe de muştar, piper şi coriandru, seminţe de mărar, frunze de dafin, poate şi un cuişor-două.

Legumele se spală şi se lasă la scurs. Ceapa, varza şi ardeiul se taie fideluţe, morcovul se dă pe răzătoarea cu colţi mari, conopida se desface în bucheţele cât mai mici, iar partea fragedă a codiţelor ei şi castraveţii se taie feliuţe subţiri. Toate legumele trebuie să fie tăiate la fel de subţire, astfel încât să se pătrundă şi să se mureze în acelaşi timp.

Se amestecă bine toate legumele şi se înghesuie salata în borcane sterilizate, apăsând cu o lingură, ca să nu rămână goluri de aer. Se pun frunzele de ţelină deasupra, dar se lasă două degete până la marginea borcanului.

Se pune la fiert oţetul cu apa şi condimentele. Se lasă să fiarbă până dă în clocot.

Soluţia de oţet şi condimente clocotită se toarnă în borcane, peste amestecul de legume şi se pun imediat capacele.
Dacă nu vreţi să lăsaţi condimentele în salată, puteţi pune soluţia strecurată, dar, în acest caz, va trebui să o fierbeţi înainte câteva minute cu condimente cu tot, ca să se absoarbă mai bine aroma lor.

Cu borcanele ţinute la temperatura camerei, salata se acreşte în câteva zile, după care trebuie mutată la rece. Puteţi încetini acrirea lăsând borcanele la temperatură mai joasă, în cămară sau în alt loc răcoros, dar nu la temperaturi sub 15 grade Celsius.

Când salata este suficient de murată, legumele nu mai au culoarea iniţială, ci au devenit gălbui. Puteţi adăuga piper şi ulei, la servire. Este excelentă nu doar cu fripturi, ci şi cu tocăniţe.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Mic tratat de condimentologie (2). Medicinale aromatice

În copilărie, credeam că busuiocul există pentru ca preoţii să aibă cu ce stropi cu aghiasmă. În clasa a noua, convingerile mele despre rolul busuiocului s-au prăbușit. Într-o vizită, am băut un ceai care mirosea frumos, dintr-o cană frumoasă. Simţurile mele de copil dus la biserică derulau înapoi în timp căutând aroma. Busuioc, mi s-a spus. Cum? Planta asta ştie să facă şi altele decât să împroaşte copiii cu aghiasmă?? Am aflat uimită că da...
Nu evoc calităţile terapeutice ale busuiocului. Nu vă plictisesc cu istoria lui milenară. Este doar un exemplu în susținerea unei cauze, ca și povestea de aici, despre anason.
Așadar, luați cele ce urmează drept o pledoarie pentru a muta în dulapul cu condimente plante pe care ne-am obișnuit să le considerăm medicinale și atât. Și poate așa mai ieșim și noi din monotonia cartofi-prăjiți-cu-șnițel-și-salată-de-roşii-cu-ceapă-şi-mărar.

Anasonul este folosit împotriva infecţiilor bronşice, în problemele digestive şi ale vezicii biliare, precum şi ca stimulent al lactaţiei. Este contraindicat în timpul sarcinii. Are un miros dulce şi plăcut, iar gustul este proaspăt, amintind a fructe. Se folosesc în principal fructele (mult mai aromate dacă sunt zdrobite), dar şi frunzele, cât sunt verzi.
În bucătărie, poate fi utilizat la prepararea produselor de patiserie, dar şi în deserturi (salate, dulceţuri, prăjituri). Din fructele de anason poate fi făcut un coniac foarte bun, iar frunzele pot fi puse în salate ori în supe. Pentru ca are o aromă puternică, poate acoperi cu uşurinţă alte mirodenii. Dacă este dozat cu atenţie, poate fi combinat însă cu alte mirodenii sau condimente, cum ar fi vanilie, scorţişoară, nucşoară, chimion sau wasabi.
De la ghimbir se foloseşte rădăcina, proaspătă sau uscată, precum şi măcinată. Asiaticii îl folosesc drept calmant al durerilor reumatice şi al crampelor musculare, dar şi în tratamentul împotriva răcealii ori împotriva problemelor de apetit ori de digestie. Este foarte bun împotriva greţurilor şi răului de maşină. Are o aromă acrişoară, proaspătă şi un gust puternic şi iute, cu atât mai accentuat cu cât planta este mai bătrână.
În bucătărie, se foloseşte ras ori tăiat bucăţele subţiri, adăugat la supe, carne (pui, vită, miel, porc), la peşte ori fructe de mare, dar şi la dulciuri sau salate de fructe şi băuturi (lichior, siropuri şi chiar vin).

De la ienupăr se foloseşte fructul, cules toamna târziu. Are proprietăţi benefice în stimularea apetitului alimentar, în tratarea flatulenţei şi a problemelor urinare minore. De asemenea, este benefic împotriva nevralgiilor şi a reumatismului, a durerilor musculare şi a afecţiunilor tendoanelor. Are efect calmant şi antiinflamator. Este contraindicat în timpul sarcinii şi al alăptării, dar şi celor care au afecţiuni renale.
Are o aroma amintind a răşină, foarte puternică, de aceea trebuie atenție în dozarea lui în mâncare. Este un codniment clasic pentru mâncărurile din carne de vânat, dar este potrivit şi în cele din carne de miel, porc sau vită. Mai este folosit pentru condimentarea mâncărurilor cu varză acră ori cu sfeclă, fiind şi un ingredient care se mai pune în gin sau în alte băuturi tari. Dacă este bine dozat, poate fi combinat cu alte condimente precum cimbru, piper, salvie, rozmarin, oregano, dafin sau tarhon.

Menta nu este doar o plantă medicinală, ci şi una decorativă, fiind adesea întâlnită în grădini şi pentru aspectul său plăcut, mai ales că este uşor de cultivat. În terapiile naturiste, este folosită în calmarea tulburărilor stomacale şi intestinale, precum şi în tratamentul răcelilor, fiind eficientă în inhalaţii, datorită mentolului pe care îl conţine. Frunzele sunt utilizate şi ca ingredient în băi şi clisme. Nu este recomandată în timpul sarcinii.
Frunzele de mentă au o aromă plăcută şi proaspătă, putând fi consumate atât verzi, cât şi uscate. Poate fi utilizată în dulceţuri, deserturi, băuturi, dar şi în supe, fripturi şi salate.
Pelinul sporeşte pofta de mâncare şi acționează împotriva problemelor stomacale şi intestinale. Are proprietăţi dezinfectante şi este folosit cu succes şi în eliminarea viermilor intestinali. În cosmetică, reprezintă un ingredient adesea folosit în produsele destinate tenului gras. Este contraindicat în timpul sarcinii şi al alăptării.
Cât privește utilizarea în gastronomie, este recomandat drept condiment pentru sosuri, salate şi carne la grătar, folosit însă în cantităţi mici, din cauza gustului său amar.

Salvia este cultivată şi datorită aspectului său, având flori foarte frumoase. Este un stimulant al activităţii vezicii biliare, ajutând la digestia felurilor grele de mâncare. Are proprietăţi antiseptice şi dezinfectante, calmând inflamațiile, de aceea poate fi utilizată cu succes în tratarea rănilor deschise. Stimulează lactaţia şi calmează durerile de gât. Este contraindicată totuşi femeilor însărcinate şi copiilor.
Este folosită mai ales în bucătăria italiană, pentru aromatizarea sosurilor, mâncărurilor de legume și a pastelor. Poate fi însă folosită (cu atenție, pentru că are un miros pregnant) şi în condimentarea cărnii. Poate fi combinată cu alte condimente precum dafin, cimbru, rozmarin, ienupăr.