Mi-aduc aminte cum mirosea toată casa când făcea bunica pâine. O pâine împletită ca un cozonac, dulce şi mirositoare. Nu am mai mâncat aşa ceva de ani buni şi nici nu cred că o voi mai face. Bunica s-a dus de mult spre altă lume şi a luat cu ea reţeta şi sufletul pe care îl punea în împletitură... Ani întregi am astupat locul pâinii cu o cocă făcută "la metru", ca multe altele în societatea socialistă multilateral dezvoltată şi, apoi, în societatea capitalistă de consum. Pâinea bunicii a rămas o amintire dintr-un alt secol, legată de altă lume şi de alţi oameni decât cei care ne obosesc zilele astăzi.
M-am apucat şi eu să fac pâine acasă după ce am primit un cuptor electric pentru pâine. Şi, odată cu el, şi o reţetă potrivită. Sigur că nu m-am mulţumit cu ea şi am încercat şi căutat propria combinaţie. S-a dovedit că nu-i la fel de uşor ca la dulceţuri, proporţiile potrivite sunt mult mai importante aici. M-am resemnat, în cele din urmă, renunţând momentan la alte improvizaţii decât schimbarea tipurilor de făină, păstrând aceeaşi cantitate totală.
Pe scurt, pentru o pâine de 900 de grame: patru măsuri făină (circa 800 de grame), două măsuri de lapte (400 de mililitri), un cubuleţ de unt, o măsură mare de zahăr (o lingură), tot atâta sare şi o măsură mică de drojide granulată (circa 5 grame). Toată cuantificate cu cele două măsuri din plastic aferente cuptorului de pâine.
Evident că am îmbunătăţit, cu seminţe de susan şi floarea soarelui, cel mai adesea. Dar e tare bună şi cu mac, chimen ori dovleac. Şi, dacă tot vorbim despre îmbunătăţiri, să mai spun că făina nu a fost mereu aceeaşi: am încercat făină neagră, integrală de ovăz ori de orez, care merg taaare grozav cu seminţele de fenicul. (O combinaţie cu toootuuul specială este cu scorţişoară măcinată şi măr ras în loc de seminţe.) Şi chiar făină de secară am pus, dar am constatat că nicio combinaţie nu creşte bine fără făina albă. Încă mai sper să descoper o variantă în care, din făină de alte cereale decât grâu, să obţin o pâine mare şi pufoasă...
Toate grămadă sunt puse în vas, în ordinea de mai sus. Laptele şi untul să nu fie reci, ca să crească bine pâinea. Restul îl face maşina, dar îi prinde bine un pic de ajutor: cu o coadă de lingură din lemn, subţire ca o spatulă, aduc spre centru făina adunată în colţurile vasului, ca să fiu sigură că nu rămâne pe coaja pâinii, la copt.
Şi stă la crescut apoi. O dată şi încă o dată. Cu totul, trei ore durează până iese pâinea aburindă şi gata de mâncat.
Gata, atâtea poze am avut. De poza de final am uitat pur şi simplu... Ne-a "furat peisajul" şi am atacat pâinea. Am tot ciugulit-o până când nu am mai avut ce poza, dar promit că mă revanşez la prima pâine. Oricum, după aşa ispravă, am decis să nu mai punem seara pâini la copt, pentru că e degeaba: nu mai apucă dimineaţa.
Nu ştiu dacă pâinea asta va fi, pentru copilul meu, ceea ce era pentru mine pâinea bunicii. Sigur însă e alternativa la pâinea "la metru" pe care oamenii care ne obosesc zilele o vând, în secolul acesta. Şi, mai ales, e "pâinea de acasă", cu "seminţe pentru putere" în ea.
