Sirop...eaţă de căpşuni româneşti

Nu știu alții ce cred, dar eram tare nerăbdătoare să apară căpșunile românești. Vreo două luni m-am amăgit cu căpșuni la caserolă, culese foarte probabil tot de mâini românești, dar de prin țări mult mai civilizate ale lumii. Tot în astea două luni, căpșunile ”made in Spain” culese de mine personal din Piața Gorjului au derivat de vreo două ori într-o bunătate de dulceață din care n-a mai rămas nimic. Explicabil: fructele rămăseseră întregi și potrivit de tari, siropul se legase taman cât trebuia și era nici prea mult, nici prea puțin pentru câte căpșuni aveam în borcan.

Au apărut și fructele românești și ce mi-am zis? Dacă din astea spaniole - despre care se spune că nu sunt cele mai bune - a ieșit așa bunătate, cu cele autohtone să vezi ce pot să fac! Sunt parfumate, sunt mult mai zemoase... sunt perfecte...

Și m-am orientat gospodărește tot spre Piața Gorjului, furnizor de încredere pentru tot ce aș vrea să pun pe masă și nu îmi crește în grădină.

Piaţa plină de căpşuni, care mai de care mai româneşti, după etichetele de pe lădiţe. L-am ignorat cu seninătate pe vânzătorul care m-a aprovizionat consecvent atâtea săptămâni cu căpșuni de import și am mers mai departe, în căutarea visului autohton. Nu sunt neam de neguțători și nici veleități de negociator feroce nu am (practica mi-a demostrat că ar fi fost bine să moștenesc măcar niște semințe de ”nesimțirol”, dacă nu tablourile de la vreo mătușă Tamara, dar n-a fost să fie). Cu toate acestea, nu m-am oprit la prima tarabă și am rezistat eroic la a doua, unde un nene bronzat de la mama lui încerca să îmi explice cum a cules el căpşunile cu mânuţele alea două. Până la urmă, am cumpărat de unde mi s-a părut că sunt fructele mai frumoase și miros mai bine, iar vânzătorul (că producător nu bag mâna în foc că era) mai amabil.

Fericită până la Dumnezeu și înapoi am fugit acasă. Deloc descurajată de aspectul cu tendințe de fleșcăire rapidă a fructelor, m-am retras în intimitatea bucătăriei mele, ca să savurez plăcerea de a comite în premieră o dulceață din căpșuni autohtone. Nu are sens să redau în amănunt ce s-a întâmplat, așa că sar direct la concluzii: din aproape aceleași cantități din care am obținut un borcan de 800 de grame de dulceață de căpșuni grecești / spaniole (1 kg fructe, 1 kg zahăr), am obținut o minunăție de sirop de căpșuni. Un borcan mare. Sigur, a rămas și ceva... să-i spunem dulceață, fiind vorba despre niște plutitori care au fost cândva fructe. Cam cât să umple pe trei sferturi un borcănel de 400 de grame...

Fooaarte bun siropul de căpșuni... Mai contează neapărat că am vrut să fac altceva? Bine că am avut o premoniție și nu am pus la fel de mult zahăr ca la experienţa precedentă, că probabil mi-ar fi fost suficient un borcănel rămas de la mâncarea pentru copii ca să adun așa zisa dulceață.

Cred că am descoperit un nou preparat: siropeața de căpșuni, adică ceva ce nu-i nici sirop, nici dulceață. Produs 100% nou, din căpșuni românești, cu specific tradițional și care exprimă magistral talentul nostru de a nu fi nici cal, nici măgar.

Nu știu de ce mă mir. Până la urmă, nu e România ”mereu surprinzătoare”??