Poveste cu Rosa canina și un gem colosal

Despre măceșe nu am avut multă vreme o părere deosebită. Poate din cauza amintirilor din copilărie legate de bombăneala bunică-mii, după ce nu mai știu câte hăinuțe am agățat în ”cacadârul aista”. Cacadârul fiind măceșul, care acaparase hain o bună bucată din gardul dinspre livadă. Prin alte părți i se spune rujă, rujiță sau rug, măceș ori, mai simplu, trandafir sălbatic. În cărțile de botanică, apare drept Rosa canina.

Nu știu dacă lipsa de pedigree a acestei rude needucate a trandafirului de dulceață ni l-a făcut antipatic, cert este că bunica i-a ignorat total potențialul, deși draga de ea ar fi fost în stare ca și din capete de sfoară să scoată cea mai bună dulceață. Așa s-a întâmplat că, pentru mine, un timp măceșul nu a fost mai mult decât o buruiană țepoasă pe marginea unui drum.

După ce am descoperit ceaiul de măceș, mi-am schimbat puțin părerile. Cât despre dulceață ori gem de măceșe (căruia i se mai spune dracilă ori hecempecem, de la germanul Hetschenpetsch, cred), nu am știut mult timp mai nimic. În Ardeal, unde gemul de măceșe e la el acasă, nu am fost decât vreo două ori. Mare pierdere, aș zice...

Aventura mea cu gemul de măceșe a început într-o sâmbătă și a durat trei zile. În prima zi, am înfrânt niște tufe de Rosa canina, rasă pură: măsele nu știu dacă au, dar niște canini ascuțiți tot am simțit prin hanorac. Mi-am adus aminte de cum am cules murele, astă vară, la Voineasa, și i-am aprobat strângând din dinți pe cei care au decis că și măceșul e arbust sălbatic. Mă rog, puteau să-l numească și tufă ori buchețel, eu nu insist decât asupra menținerii termenului ”sălbatic”...

Am strâns aproape o cutie de un kilogram de măceșe, nu fără sacrificii și urme. Pentru că a fost mult prea istovitor culesul, am decis că pot și măceșele să se sacrifice și le-am lăsat o noapte în frigider.

În ziua a doua, am atacat cutia. Bine spălate și uscate, măceșele au intrat la curățat. Ăsta este episodul doi al aventurii, prin care mi-am plătit o mare parte din păcatele comise în ultimii cinci ani și este posibil să fi lăsat un aconto și pentru greșeli viitoare.

Pe scurt, măceșele se curăță de capete, se taie în două și li se scot sâmburii și perișorii, până când coaja fructului rămâne curată. Ca să dau detalii, asta înseamnă degete înțepenite după vreo două ore de blocaj în fluxul operațional ”taie / scobește / curăță”, repetat pentru fiecare măceașă, cu mici pauze pentru dezmorțire. Nu cred că ardelencele își petrec jumătate din luna septembrie curățând măceșele pentru gem, sigur există o metodă mult mai simplă pentru asta, un dispozitiv special, ceva... Iar dacă nu există, trebuie inventat!

Aa, încă un mic amănunt. Știți senzația aceea insuportabilă de mâncărime pe care o dau frunzele de porumb care ating pielea ori firele de vată minerală rămase pe mâini? Dacă da, înseamnă că nu trebuie să vă mai explic ce provoacă perișorii de măceșe strecurați în haine.

Din aproape un kilogram de măceșe întregi, m-am ales cu doi pumni de fructe curățate. Pe care le-am spălat bine-bine, întâi într-un castron mare, apoi sub un jet puternic de apă, în strecurătoare. După ce mi s-a părut mie că am epilat complet măceșele, le-am pus la fiert, într-o cratiță din inox, cu apă cât să le acopere. Am fiert puțin la ele, după care am luat o pauză.

Aici începe ziua a treia. Odată ajunși în acest punct, lăsați orice speranță că mai faceți ceva în următoarele două-trei ore, căci aveți de supravegheat oala cu măceșe. Fructele trebuie să fiarbă la foc viu, acoperite mereu de apă, până când se înmoaie și se îndepărtează ușor coaja.

Când fructele s-au înmuiat suficient, se trec printr-o sită deasă, separând astfel pulpa de semințe și de perișorii rămași. Doar nu credeați că s-au dus cu toții din prima, nu?!

De aici urmează partea cu adevărat simplă. Ceea ce rămâne în urma trecerii prin sită (în cazul meu, o cană și jumătate de pastă) se pune iar la foc, cu zahăr, se fierbe până se leagă și se pune în borcane. Rețeta spune că se pune zahăr cât jumătate din cantitatea de măceșe, dar puteți pune în loc îndulcitor, adaptând cantitatea în raport de concentrația acestuia.

Acest gem poate fi consumat fără probleme și de către diabetici. Pe de-o parte măceșele conțin suficientă pectină pentru ca gemul să se lege fără adaos de gelifiant, dacă este preparat cu îndulcitor. Pe de altă parte, acest fruct este recomandat diabeticilor datorită calităților sale astringente și hipoglicemice. Iar datorită conținutului suficient de mare de vitamina C mal măceșelor, nu mai este necesar să adăugați lămâie.

Am obținut o pastă la fel de roșie și potrivită pentru friptură precum un sos de roșii. O culoare impresionantă, un gust impresionant și impresionanta cantitate de 250 de grame. Adică atât cât să acopăr vreo câteva felii.

Sigur nu știți nimic despre vreun dispozitiv de curățat măceșe? Am mai ochit niște tufe de Rosa canina care așteaptă să le hingheresc și parcă nu-mi vine să iau concediu pentru un singur borcan de gem.