De câteva zile încerc să mă hotărăsc ce să scriu despre ce am mâncat la italieni. Nu am avut multe experienţe ieşite din comun, dar nici nu pot spune că am trăit toată săptămâna cu paste, pizza şi parmezan.
Bine, rectific, paste am mâncat la fiecare masă, inclusiv seara. Daaa, paste şi iar paste, pe post de primul fel, între aperitive şi felul doi. Oamenii ăştia au habar ce este aceeaa ciorbă doar atunci când vin să mănânce la noi... (Certo che acuma, dopo ho mangiato paste de la italieni, m-am lămurit che nici noi nu ştim che sunt acelea paste.:)))
Şi, dacă nu lipsesc paste, nu are cum lipsi parmezanul. Invariabil pe masă, lângă sare şi piper. Poate lipsi pâinea, dar niciodată parmezanul.
Revenind, am mâncat o singură dată pizza. Taare bună şi aspectuoasă, cu blatul crocant şi mare cât o roată de car. "Pizza con mozzarella di buffala, pomodori e basilico". Adică cu brânză de bivoliţă, roşii şi busuioc. Plăcut, păpat tot, fără comentarii negative.
Cappuccino am băut, nu se putea să ratez ocazia. Cred că a fost cel mai bun pe care l-am băut vreodată...
Fără să revin obsesiv asupra pastelor, trebuie să spun totuşi că eu nu le-am combinat niciodată cu mazăre. Evident că poţi combina orice cu de toate, trebuie doar să îţi treacă prin cap. De ţinut minte şi de făcut şi acasă.
Mai sunt şi altele paste peste care am sărit cu pozatul şi postatul (cu creveţi, cu fructe, cu dovlecei ş.a.m.d.), ca să pot trece mai repede la ceea ce, în meniul de la "Osteria Romeo e Giulietta" din Verona (un fel de restaurant, o afacere de familie), apare drept "pasti con ragu d'asino". Pe româneşte - paste cu carne tocată de măgar. Daaaaa, aţi citit bine.
Doamna care le prepară nu ne-a detaliat tot procesul tehnologic, de la păscutul măgarului în poiană, anestezierea în vederea eutanasierii şi până la plasarea în farfurie din porţelan, ci s-a limitat la a ne spune că acesta este unul dintre felurile de mâncare tradiţionale din provincia Verona.
Dealtfel, localul este recunoscut pentru faptul că prepară mâncăruri tradiţionale veroneze, inclusiv din carne de măgar şi de... vedeţi mai jos ce.
Buuun, după ce am mâncat măgarul, am trecut în mod voluntar la următorul experiment. Ia să vedem, ghiciţi?...
Roz, mai uşoară decât carnea de vacă şi cu o textură mai fină. Nu zboară, nu înoată şi nici nu e Elena Udrea în perioada Cotroceni, chiar dacă este roz.
Este "bisteca di cavallo", adică biftec de cal. Preparat cu sare, piper, muştar şi capere. Bănuiala mea este că a trecut şi prin vin o vreme, dar doamna iar nu a vrut să ne spună cine ştie ce secrete.
Şi staţi, că încă nu am încheiat cu ciudăţeniile. A urmat tot cal, în altă formă. Tot mâncare tradiţională veroneză. "Pastisada di caval con polenta", respectiv tocăniţă de cal cu mămăliguţă. Mămăliguţă galbenă, după cum vedeţi. Precizez, pentru că am mâncat şi albă, tot în zilele acelea.
Săpând eu pe cont propriu (că doamna evident că nu ne-a dat reţeta), am aflat câte ceva de
aici. Pentru curioşi, varianta prescurtată şi tradusă în română a reţetei este următoarea: carnea de cal se lasă la macerat în vin (de Valpolicella, zic ei, vin care are şi el povestea lui :)) măcar o zi, apoi se fierbe cam trei ore cu doi morcovi, o ţelină şi nişte ceapă, ulei de măsline, cuişoare, nucşoară, frunze de dafin şi cuişoare. Atât...
Înainte de desert, tot ceva tradiţional. "Sfilacci di cavallo". Adică fâşii de carne de cal afumată, asezonată cu rucola şi un fel de brânză.
Iar după toate astea a mers foooaaarte bine un "segafredo di nocciola", adică o îngheţată de casă cu nuci şi cremă de cacao. Simplu. Cel mai bun mâncat vreodată.
La final, am ceva ce face trecerea spre o altă aventură a papilelor, pe care o las pentru următoarea poveste, de la Crama Nicolis.
Avem aşa: purcel de lapte la proţap cu sos salsa (centru jos), ricotta cu sos de mere (stânga), sos de merişoare (sigur nu sunt cireşe acelea), mozzarella în sos cu morcovi şi verdeaţă (sus) şi cartofi la cuptor cu rozmarin. Aşa de bine au mers astea cu un vin din Valpolicella, că e de înţeles de ce îl preferă veronezii pentru maceratul cărnii de cal...
Am mâncat din proprie iniţiativă cal şi măgar. Tot din proprie iniţiativă am băut din vinurile astea şi nu mi-a părut rău nici de una, nici de alta.
Am constatat că ştiu să mănânce italienii. Şi ce, şi cum. În farfurii mari, porţii potrivite spre mici, ca să nu dai iama de să nu te mai poţi ridica pe picioarele tale de la masă. Dacă mai vrei, mai ceri şi ţi se mai pune. Doar că, deşi ai mai pofti, parcă te gândeşti încă o dată inainte de a te oferi să ţi se mai îndese în farfurie. Te gândeşti că mai ai şi alte feluri de mâncat (orice masă la ei are cel puţin două feluri de mâncare) şi că mai bine nu mai ceri decât să laşi ceva nemâncat în farfurie.
Dacă ajungeţi pe acolo şi staţi la masa lor, să ţineţi minte lucrurile astea. Pentru că îi jigneşte să vadă că musafirul a lăsat mâncarea în farfurie. Ori nu i-a plăcut, ori nu a fost pe gustul lui, se întreabă. Şi ar fi păcat să rămână gazdele supărate, când se străduiesc atâta pentru musafirii lor...
P.S. Dacă ajungeţi la Verona, "Osteria Romeo e Giulietta" o găsiţi pe Corso Santa Anastasia, la doi paşi de Piazza del Erbe, în zona turistică a oraşului. Ca preţ - undeva la 16 - 20 de euro un meniu complet. Mi s-a spus că nu ar fi mult pentru ce oferă. Şi nu faceţi greşeala să raportaţi preţurile astea la salariile noastre, că rămâneţi nemâncaţi.
Despre vinuri, data viitoare!
