O salată murată "vezi că ţi se strică în frigider"

Pun pariu că nu se mai gândeşte nimeni să pună murături în perioada asta, nu-i aşa? Eee, uite că m-am gândit eu. Nu a fost tocmai de plăcere, ci mai mult de nevoie: patru gogonele din cele cumpărate pentru transformarea în roşii, peste iarnă, se pătaseră şi dădeau să se strice, la fel jumătate de varză. Am mai pus doi morcovi şi trei cepe şi am improvizat pornind de la reţeta de gogonele murate cu ceapă.

Am tăiat varza fideluţă, ceapa la fel, morcovii felii subţiri, ca şi gogonelele. Ceva sare grunjoasă şi praf de piper pe deasupra, amestecate bine şi lăsate peste noapte să se macereze...

A doua zi, am pus la foc apă şi oţet în părţi egale, cu sare şi un strop de zahăr după gust, condimentat cu ienibahar, boabe de piper, muştar, coriandru şi seminţe de mărar. După ce a fiert cinci minute, am strecurat oţetul şi am opărit legumele pentru câteva minute, le-am scos şi le-am pus în două borcane. Apoi am pus în oţet şi doi căţei de usturoi un pic zdrobiţi şi am turnat oţetul în borcane. 

După o săptămână şi ceva...

...salata era numai bună de mâncat. Încă mai am ceva din al doilea borcan.

Mi se pare greşită ideea că murăturile se pun doar toamna. Cred că le poţi prepara când vrei, când ai chef şi, mai ales, când ai cu ce. Nu există nicio regulă conform căreia se pun doar zece borcane odată şi doar când afară sunt sub 5 grade Celsius pe timpul nopţii. Sau, cel puţin, nu ştiu ca eu să fi auzit de ea...  

Reţeta cărţii perfecte

Eeee, şi uite aşa, pe blogul meu pornit pe teme culinare de bucătărie de nişă ajung să scriu şi despre altfel de literatură decât culinară. Nu că m-aş fi înghesuit până acum să fac recenzii de carte, deşi tot sper să îmi găsesc timp să scriu scriu ceva despre Păstorel şi mâncările lui. Dar am primit o leapşă de la Teodora şi nu pot ignora acest mesaj, venit de la unul din cititorii mei fideli şi total dezinteresaţi.

Mă apuc să tai, pe rând, capetele balaurului şi apoi să îl hrănesc, pentru a-i creşte în loc altele...

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?
Daaa. Avea bunica, în pod, o colecţie impresionantă de cărţi ruseşti - multe din ele manuale - care au avut nevoie doar de o vară să devină cornete. Ani mai târziu, mi-a părut rău după ele...
Apoi, la presat flori, în copilărie. Mi s-a părut tot timpul că o carte precum "La Medeleni" trebuie să aibă miros de flori de câmp, dar nu am îndrăznit să pun vreo floare în ea. De ce? Mi se părea un sacrilegiu să mânjesc vreo pagină din ceea ce mie mi se părea a fi monografia unei copilării perfecte. Aşa că m-am orientat spre almanahul "Femeia" şi spre altele asemenea.
Aa, era să uit! Cărţile mi-au fost multă vreme cea mai sigură puşculiţă. Ştiam sigur că am pus bani acolo, dar nu ştiam niciodată exact unde.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?
Cam da. O singură dată. Sigur, la momentul acela nu aş fi recunoscut asta, dar nu a contat, pentru că el şi-a dat singur seama şi mi-a făcut cartea cadou. Cu dedicaţie. Acum nu aş reciti-o, mi se pare stupid de perimată... Ca multe alte adevăruri în care credeam la acel moment, dealtfel.

3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?
Ooo, daaaa!! Aş începe cu Sandra Brown şi cu doamna aceea care trăia într-o lume roz, la modul propriu: casă roz, maşină roz şamd (scuzaţi ignoranţa, dar chiar nu m-am obosit vreodată să îi reţin numele). Ca să ştiu ce pierd, am citit cândva o carte de Sandra Brown. O ea care moare într-un accident de avion, o altă ea care îi ia locul în urma unei confuzii, un el care trăieşte cu cealaltă ea multă vreme, fără să îşi dea seama că este altă femeie, sesizând diferenţa abia când nu mai vede pe abdomenul ei urma cunoscută a apendicitei. Ei na, chiar aşa? Nu mă va convinge nimeni, niciodată, că un om care chiar îşi trăieşte relaţia nu se prinde când subiectul iubirii lui e înlocuit.
Am evitat să numesc aceste cărţi literatură comercială dintr-un motiv ce-mi pare subiectiv: unul din scriitorii care îmi plac, Mihail Drumeş, a fost deseori considerat a fi un autor comercial. Inutil să mai spun că mi se pare o mare jignire ca autorul "Invitaţiei la vals" şi al "Scrisorii de dragoste" să fie inclus în aceeaşi categorie cu doamnele de mai sus, deşi este evident că nu este de aceeaşi factură precum Mircea Eliade ori Gabriel Garcia Marquez. Am o bănuială că nici doamnele de mai sus nu ar fi mulţumite de alăturarea cu un autor de literatură parţial socialistă, dar asta e o altă discuţie.

Căutând răspunsuri la întrebările Teodorei, am ajuns încet-încet, la alte concluzii.
Că am avut de mică o animozitate faţă de ruşi, regretată sporadic.
Că respect cărţile şi că am avut mereu încredere în ce îmi oferă ele. (Şi la propriu, şi la figurat. :))
Că fiecare etapă a vieţii are cărţile ei (ştiu, Teodora, şi aici sunt de dat raspunsuri).
Că nu pot crede în valorile altora dacă pentru mine ele nu înseamnă nimic.
Că regăsesc în literatură acele vieţi pe care aş fi vrut să le trăiesc ori pe care le-am trăit prin ochii altora.
Că nu cred în scenarii senzaţionale decât atunci când viaţa le scrie.
Care din cărţi le întruneşte pe toate acestea? Poate "Cartea Mironei", poate "Un veac de singurătate", poate una din cărţile care aşteaptă să le citesc...

O dau mai departe... Pe leapşă, desigur, cu ceva îmbunătăţiri... Care? Încă o întrebare: Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea? Cui? Lui Nicole şi Zazuzei. Şi, dacă îi face plăcere, şi domnului doctor.

Un sirop de iarnă de la Moş Nicolae

Anul acesta, Moş Nicolae a adus unora daruri ceva mai altfel decât în alte dăţi. Unii ar numi ce s-a găsit în ghete dar cu ifose eco - bio. Alţii ar spune doar că este un cadou deloc pretenţios şi foarte personalizat: un sirop "homemade", cu aromă de iarnă, din măr, scorţişoară şi un fir de portocală. Astăzi pare a fi soare şi încă merge băut cu apă minerală, mâine însă parcă văd că îl torn în ceai... 

Ca să trec la subiect, vă spun că am comis siropul având în lista de ingrediente 600 de mililitri de apă, 400 de grame de zahăr, două mere mari, 3-4 batoane de scorţişoară şi câteva cuişoare. Dar, pe parcurs, s-au înfrăţit cu ele şi trei sferturi dintr-o portocală măricică şi o jumătate de linguriţă de scorţişoară praf.

Am pus merele spălate şi tăiate bucăţi să fiarbă în apa cu zahăr. Am adăugat şi portocala, curăţată de coajă şi tăiată bucăţi. Apoi am pus beţele de scorţişoară şi cuişoarele. Şi jumătate de linguriţă de scorţişoară praf. Şi au stat la fiert până a ieşit un fel de compot foarte concentrat şi dulce-dulce. Păcat că nu am găsit anason stelat, ar fi mers şi el în compania asta...

  

M-am gândit apoi că aş fi putut pune merele şi portocala în storcătorul de fructe, iar apoi să pun la fiert zahărul cu sucul de mere şi portocală, eventual cu adaos de apă sau rom. Rămâne să fac aşa data viitoare...

Strecurat, frumos ambalat şi cu etichetă personalizată, siropul a ajuns în ghete. (Hehe, nu a murdărit nimic, nici măcar galoşii...) Cu tot cu instrucţiuni de folosire de la "Moaşa Nicolae şi blogu' ei", pentru un băutor cu gât bolnav, care se tratează şi cu sirop îndoit "cu apă minerală la temperatura camerei".

Dileme lingvistice de bucătărie

M-am amuzat sănătos citind dilemele lingvistice ale Dariei cu privire la niscaiva ustensile de bucătărie. Cum pe mine nu m-au cruţat chinurile de a găsi cel mai potrivit nume pentru "chestia aia cu care faci nu ştiu ce", mi-am zis să nu-i cruţ nici pe alţii şi să cer ajutorul public întru botezarea pe vecie a susnumitei scule.

Aşadar, aveţi mai jos împricinata. Sigur, mai întâi, m-aş bucura să aflu la ce credeţi că se foloseşte. E din cauciuc şi e moale, ca o băşică. Eu recunosc că am avut ceva dificultăţi în identificarea scopului ei în lume şi viaţă. Şi, după cum vă spuneam, dilemele nu au încetat nici după ce am aflat ce se face cu ea.

Cu a doua ustensilă, e mai simplu, zic eu. Dar tot nu am reuşit să îi găsesc un nume...

Idei??

Vin din măceşe

Toamna asta, ca niciodată, am avut de-a face cu totul felul de fructe, din care am făcut dulceaţă, gem, marmeladă, peltea, sucuri şi chiar murături. Apoi am trecut la băuturi, mergând în continuare pe ideea că ceea ce îţi prepari singur, acasă, este mult mai sănătos şi lipsit de nitriţi, nitraţi sau mai ştiu eu ce substanţe dăunătoare decât ceea ce găseşti în comerţul capitalist. E drept că, pentru a prepara băuturile, ai mai mult de aşteptat, pentru cele mai multe fiind necesare perioade de macerare de câteva săptămâni. Dar merită...

Vinul despre care vă povestesc în continuare a stat la macerat cinci săptămâni şi cred că îşi va modifica în continuare gustul.

Am folosit un kilogram şi jumătate de măceşe, tot atâta zahăr şi patru litri de apă. Măceşele bine spălate şi curăţate de codiţe şi de vârfurile negre au intrat grămadă într-un bidon de şase litri, iar peste ele am turnat un sirop călduţ făcut din apa şi zahărul de mai sus. Sigur, trebuia să vin cu o îmbunătăţire, aşa că am pus în bidon şi două-trei beţe de scorţişoară.
Există însă şi varianta preparării cu miere în loc de zahăr, ceea ce face ca acest vin să fie foarte bun pentru diabetici, mai ales că măceşele le sunt recomandate, dat fiind conţinutul foarte ridicat de vitamina C. În acest caz, pentru 1,5 kilograme de măceşe, siropul se face dintr-un kilogram de miere şi 5 litri de apă călduţă. În rest, se prepară la fel.
  

Timp de cinci săptămâni, bidoul a stat pe jos, pe gresie, în bucătărie, la o temperatură de circa 20 de grade. L-am scuturat aproape zilnic, în primele două săptămâni, astfel încât măceşele să se amestece bine cu siropul de apă cu zahăr. După cinci săptămâni de macerare, îşi schimbaseră culoarea, fiind de un cărămiziu putred, cam aşa: 

Am tras vinul în sticle. Mai exact, l-am pus întâi într-o oală şi, de acolo, l-am pus în sticle, strecurându-l bine. nu de alta, dar perişorii aceia care se ascund în boabele de măceşe nu sunt tocmai sănătoşi. M-am ales cu trei litri de vin bun şi dulce.

Are o culoare tare frumoasă: un portocaliu intens...

Este dulce acrişor şi suficient de tare încât să te ameţească fără să îţi dai seama. Gustul lui îmi aduce aminte de un vin de Tokay pe care l-am băut la o masă de pomină, într-o delegaţie la Budapesta.
Am citit că vinul de măceşe ar fi o băutură energizantă. Nu ştiu pentru cine. Mie mi s-a făcut subit somn, la al doilea pahar...

P.S. Nu aruncaţi măceşele rămase. Puteţi repeta operaţiunea turnând peste ele sirop de apă cu zahăr sau miere, respectând proporţia de două părţi de apă la o parte de măceşe storcite rămase. În acest caz, se fierbe zahărul (proporţia este de 1,5 kilograme la 5 litri de apă) cu jumătate din cantitatea de apă, pentru zece minute, apoi se răceşte, se combină cu restul de apă şi se toarnă peste măceşe.

Funny (Frosty) Break

Aproape uitasem că cel mai iscusit sculptor tot natura este. Mi-am adus aminte de asta abia când am văzut copacii îmbrăcați în dantele de chiciură.

Așa cum imaginația nu poate să-nfiripe vreodată povești pe măsura realității, nici omul, oricât de îndemânatic ori talentat ar fi, nu va concepe vreodată mai mult decât natura însăși poate naște.   

Săptămâna asta parcă a fost mai scurtă. De aceea, vă urez de pe acum week-end plăcut și călduros!