Dulceaţă de gogonele

Vă miraţi probabil de unde şi până unde ajung gogonelele să fie materie primă pentru dulceaţă. Habar nu am, dar m-am lămurit că nu sunt nici pe departe singurele legume care pot fi conservate în varianta dulce pentru iarnă. Iar reţeta asta nu este singura pentru dulceaţă de gogonele, dar este cea mai simplă. O alta presupune umplerea gogonelelor cu miez de nucă, dar despre asta... altă dată.

Pe scurt: un kilogram de gogonele şi zahăr (în reţeta pe care o aveam se cerea jumătate de kilogram, dar mi s-a părut mult şi am pus doar o cană mare, adică vreo 300 de grame). Atât, de data asta.

Am tăiat gogonelele bucăţele şi le-am amestecat cu zahărul. Recunosc că aici am primit ceva ajutor ("Mami, pun eu zahărul!", "Trebuie măsurat. Ştii tu să faci asta?", "Nu, dar mă înveţi tu, nu-i aşa?") Le-am lăsat puţin să stea împreună, grămadă, să se obişnuiască în noua combinaţie.

Le-am pus apoi la fiert, la foc viu. S-a legat repede această dulceaţă...

Cum este? Este adevărat că aduce puţin cu dulceaţa de nuci verzi, iar asemănarea cred că ar fi mai uşor de sesizat dacă nu ar fi fost tăiate atât de mărunt gogonelele.

Zazuza, ce părere ai?

Dovlecei marinaţi

Cred că aceştia au fost ultimii dovlecei din piaţă. Toată vara - ca în multe ale veri, de câţiva ani încoace - am avut frigiderul plin cu dovlecei, din care am bucurat toata familia, ba cu dovlecei pane, ba cu dovlecei muraţi. Iar la dovlecei marinaţi m-am gândit abia după ce stocul permanent de vară s-a terminat.

Reţeta nu e nemaiauzită, mai ales la mine pe blog: am preparat la fel vinete, iar numărul imens de accesări al respectivei reţete mă face să cred că nu m-am chinuit degeaba cu demonstraţia.

Ca să revenim la subiect, lucrurile sunt simple. Ingredientele necesare, pe lângă dovlecei, sunt câteva: oţet, apă, sare, ulei, usturoi, câteva fire de verdeaţă aromată şi condimente după cum doriţi (piper, muştar, dafin, ienibahar, coriandru etc). Dovleceii se curăţă, se taie felii de unu-doi centimetri grosime, se presară sare deasupra şi se aşteaptă să lase suc.

În acest timp, se pune la fiert o soluţie de apă cu oţet (oţet şi apă în părţi egale, dar puteţi pune mai multă apă, dacă vi se pare prea acră, ţinând însă cont de faptul că oţetul are un rol important în macerare), în care se adaugă ce condimente doriţi: boabe de piper, coriandru şi muştar, ienibahar, frunze de dafin, ardei uscat (poate fi şi iute), dar şi cuişoare ori un baton de scoţişoară, dacă vreţi să aibă o aromă aparte. Adăugaţi sare şi, dacă aţi pus cuişoare ori scorţişoară, merg şi două-trei linguri de zahăr la litrul de lichid. Când a dat în clocot, puneţi feliile de dovlecel. Dacă nu încap toate, le puteţi fierbe în mai multe serii.

Lăsaţi dovleceii să fiarbă până se înmoaie, apoi îi scoateţi şi îi puneţi la scurs. Pregătiţi borcanele, care este de preferat să fie sterilizate, mai ales dacă puneţi pentru iarnă dovleceii.

Puneţi feliile de dovlecei în borcane, strecurând printre ele căţei de usturoi zdrobit şi fire de cimbru ori cimbrişor, rozmarin ori busuioc, după preferinţe. Asiguraţi-vă că feliile sunt bine aşezate şi nu rămân spaţii (aer) între ele. Nu umpleţi complet borcanele, ci lăsaţi două-trei degete până la margine. La final, puneţi deasupra un căţel de usturoi şi un fir de verdeaţă aromată şi turnaţi ulei de măsline cât să acopere totul.

Se lasă la macerat la temperatura camerei două zile, apoi se pun borcanele la rece. Eu am deschis primul borcan după o săptămână, dar - făcând comparaţia cu vinetele preparate după aceeaşi reţetă - cred ca ar fi bine dacă ar sta ceva mai mult până la momentul consumului, mai ales că nu sunt la fel de moi ca vinetele. Mă gândesc că două săptămâni ar trebui să fie, cel puţin.

Sunt deosebiţi dovleceii preparaţi astfel. Încă un exemplu că o legumă fără veleităţi nobile poate surprinde cât se poate de plăcut.

Când fructele şi legumele ne devin duşmani

Ştiţi cu toţii din copilărie cât e de sănătos să mănânci fructe şi legume, cum întăresc ele organismul şi cresc imunitatea. Câţi dintre voi s-au gândit însă la surprizele neplăcute ori la problemele pe care uneori, unele din fructele şi legumele acelea sănătoase din sfaturile mamei le pot provoca? Sigur, nu înseamnă să nu mai mâncăm fructe şi legume, vorbim doar despre puţină conştientizare...

- Afinele au un conţinut ridicat de compuşi care ajută la întărirea vaselor de sânge, astfel că sunt contraindicate persoanelor care iau medicament anticoagulante şi femeilor însărcinate.

- Ananasul conţine o substanţă (bromelaină) care irită tractul digestiv şi care, în cazul consumului în exces, poate provoca dureri de stomac, diaree şi reacţii alergice. Este contraindicat copiilor sub 6 ani şi gravidelor, precum şi persoanelor care iau medicamente anticoagulante.

- Arahidele au o valoare energetică foarte ridicată, nefiind recomandate suferinzilor de gastrită şi ulcer şi nici celor cu probleme de greutate.

Din bucătăria altora: salată de varză roșie (Rauðkál)

Rețeta de azi face parte din bucătăria islandeză, deși se regăsește în mai multe variante și în Danemarca, Finlanda, dar și în alte țări nordice. Se bazează pe un ingredient simplu și sănătos, pe nedrept neglijat în bucătărie, în ciuda valențelor sale terapeutice: varza roșie.

Ne-am obișnuit ca varza roșie să fie pusă la murat în saramură ori în oțet rece, dar nici rețetele de salată folosite de nordici nu sunt de aruncat. Iar pentru că acest preparat are o arie destul de mare de răspândire și numeroase variante, veți găsi în continuare două rețete.

Potrivit uneia din rețetele islandeze, pentru această salată vă trebuie o varză de mărime medie, două căni de zahăr, 3 căni de oțet și jumătate de cană de oțet balsamic. Zahărul se pune la topit într-o cratiță, apoi se adaugă varza tăiată mărunt și se amestecă. Se toarnă oțetul și oțetul balsamic, apoi se lasă la foc ușor, timp de jumătate de oră.

Într-o altă variantă, varza roșie se pune la călit într-o cratiță în care ați topit un cub de unt. Când varza s-a înmuiat și începe să fiarbă, adăugați oțet, zahăr și sare, după gust. Lăsați totul la fiert pentru 45 de minute - o oră.

Această de salată poate fi păstrată în frigider, în borcane, timp de circa o lună. Este foarte bună lângă fripturi din carne de porc, miel sau pasăre grasă (gâscă, rață, curcan). Dacă o preparați pentru consum imediat, puteți adăuga măr ras, șuncă felii și usturoi, dar și alune sau nuci.

Poftă buna sau, cum spun islandezii, góða lyst!

Poveste cu Rosa canina și un gem colosal

Despre măceșe nu am avut multă vreme o părere deosebită. Poate din cauza amintirilor din copilărie legate de bombăneala bunică-mii, după ce nu mai știu câte hăinuțe am agățat în ”cacadârul aista”. Cacadârul fiind măceșul, care acaparase hain o bună bucată din gardul dinspre livadă. Prin alte părți i se spune rujă, rujiță sau rug, măceș ori, mai simplu, trandafir sălbatic. În cărțile de botanică, apare drept Rosa canina.

Nu știu dacă lipsa de pedigree a acestei rude needucate a trandafirului de dulceață ni l-a făcut antipatic, cert este că bunica i-a ignorat total potențialul, deși draga de ea ar fi fost în stare ca și din capete de sfoară să scoată cea mai bună dulceață. Așa s-a întâmplat că, pentru mine, un timp măceșul nu a fost mai mult decât o buruiană țepoasă pe marginea unui drum.

După ce am descoperit ceaiul de măceș, mi-am schimbat puțin părerile. Cât despre dulceață ori gem de măceșe (căruia i se mai spune dracilă ori hecempecem, de la germanul Hetschenpetsch, cred), nu am știut mult timp mai nimic. În Ardeal, unde gemul de măceșe e la el acasă, nu am fost decât vreo două ori. Mare pierdere, aș zice...

Aventura mea cu gemul de măceșe a început într-o sâmbătă și a durat trei zile. În prima zi, am înfrânt niște tufe de Rosa canina, rasă pură: măsele nu știu dacă au, dar niște canini ascuțiți tot am simțit prin hanorac. Mi-am adus aminte de cum am cules murele, astă vară, la Voineasa, și i-am aprobat strângând din dinți pe cei care au decis că și măceșul e arbust sălbatic. Mă rog, puteau să-l numească și tufă ori buchețel, eu nu insist decât asupra menținerii termenului ”sălbatic”...

Am strâns aproape o cutie de un kilogram de măceșe, nu fără sacrificii și urme. Pentru că a fost mult prea istovitor culesul, am decis că pot și măceșele să se sacrifice și le-am lăsat o noapte în frigider.

În ziua a doua, am atacat cutia. Bine spălate și uscate, măceșele au intrat la curățat. Ăsta este episodul doi al aventurii, prin care mi-am plătit o mare parte din păcatele comise în ultimii cinci ani și este posibil să fi lăsat un aconto și pentru greșeli viitoare.

Pe scurt, măceșele se curăță de capete, se taie în două și li se scot sâmburii și perișorii, până când coaja fructului rămâne curată. Ca să dau detalii, asta înseamnă degete înțepenite după vreo două ore de blocaj în fluxul operațional ”taie / scobește / curăță”, repetat pentru fiecare măceașă, cu mici pauze pentru dezmorțire. Nu cred că ardelencele își petrec jumătate din luna septembrie curățând măceșele pentru gem, sigur există o metodă mult mai simplă pentru asta, un dispozitiv special, ceva... Iar dacă nu există, trebuie inventat!

Aa, încă un mic amănunt. Știți senzația aceea insuportabilă de mâncărime pe care o dau frunzele de porumb care ating pielea ori firele de vată minerală rămase pe mâini? Dacă da, înseamnă că nu trebuie să vă mai explic ce provoacă perișorii de măceșe strecurați în haine.

Din aproape un kilogram de măceșe întregi, m-am ales cu doi pumni de fructe curățate. Pe care le-am spălat bine-bine, întâi într-un castron mare, apoi sub un jet puternic de apă, în strecurătoare. După ce mi s-a părut mie că am epilat complet măceșele, le-am pus la fiert, într-o cratiță din inox, cu apă cât să le acopere. Am fiert puțin la ele, după care am luat o pauză.

Aici începe ziua a treia. Odată ajunși în acest punct, lăsați orice speranță că mai faceți ceva în următoarele două-trei ore, căci aveți de supravegheat oala cu măceșe. Fructele trebuie să fiarbă la foc viu, acoperite mereu de apă, până când se înmoaie și se îndepărtează ușor coaja.

Când fructele s-au înmuiat suficient, se trec printr-o sită deasă, separând astfel pulpa de semințe și de perișorii rămași. Doar nu credeați că s-au dus cu toții din prima, nu?!

De aici urmează partea cu adevărat simplă. Ceea ce rămâne în urma trecerii prin sită (în cazul meu, o cană și jumătate de pastă) se pune iar la foc, cu zahăr, se fierbe până se leagă și se pune în borcane. Rețeta spune că se pune zahăr cât jumătate din cantitatea de măceșe, dar puteți pune în loc îndulcitor, adaptând cantitatea în raport de concentrația acestuia.

Acest gem poate fi consumat fără probleme și de către diabetici. Pe de-o parte măceșele conțin suficientă pectină pentru ca gemul să se lege fără adaos de gelifiant, dacă este preparat cu îndulcitor. Pe de altă parte, acest fruct este recomandat diabeticilor datorită calităților sale astringente și hipoglicemice. Iar datorită conținutului suficient de mare de vitamina C mal măceșelor, nu mai este necesar să adăugați lămâie.

Am obținut o pastă la fel de roșie și potrivită pentru friptură precum un sos de roșii. O culoare impresionantă, un gust impresionant și impresionanta cantitate de 250 de grame. Adică atât cât să acopăr vreo câteva felii.

Sigur nu știți nimic despre vreun dispozitiv de curățat măceșe? Am mai ochit niște tufe de Rosa canina care așteaptă să le hingheresc și parcă nu-mi vine să iau concediu pentru un singur borcan de gem.

Un sirop (nu foarte simplu) de cătină

Rețeta asta se numără printre acelea din care nu le voi folosi prea des, deși nu e chiar cea mai a naibii de preparat. De fapt, prepararea în sine nu e cine știe ce, dacă reușești să treci cu bine de proba de curățat bobițe de codițe. Iar bobițele astea chiar își iubesc la nebunie codițele, dacă judeci după cât de tare se țin unele de altele... Iar când credeam că am înfrânt, am încurcat vasele și am scăpat o mână de cătină virgină peste bobițele curățate.

Dar să revenim la obiectul principal al discuției, respectiv siropul de cătină (căci despre el este vorba), redenumit în familie drept ”sirop de putere din care bea Sportacus”, pentru că altfel nu am reușit să conving juniorul familiei de efectele benefice ale acestei băuturi. Nu am verificat dacă Sportacus - personajul acela cu echipament de Universitatea Craiova, care vine, marțea, cu Gazeta sporturilor - chiar bea așa ceva, dar sunt sigură că nu s-ar supăra să afle că i-am folosit notorietatea pentru a convinge un copil să mănânce sănătos.

Așadar, după ce am scăpat de codițe și crenguțe, am rămas cu jumătate de kilogram de cătină, pentru care am avut nevoie de 600 de grame de zahăr, o lămâie și o căniță de apă.

Din apă, zahăr și seama de lămâie puse la fiert am obținut un sirop, pe care l-am lăsat la răcit cât am spălat cătina și am zdrobit-o bine. În loc de zahăr poate fi folosită miere și se poate renunța la fierbere.

Am pus cătina zdrobită și siropul de zahăr cu lămâie împreună într-un vas, pe care l-am lăsat la temperatura camerei timp de patru zile, timp în care am amestecat din când în când. După acest interval, am strecurat compoziția, obținând în jur de 700 de mililitri de sirop dulce-acrișor, pe care l-am pus într-o sticlă, la rece.

E bun și dulce și foarte sățios, ca să nu mai spun de efectele sale terapeutice, dacă ne gândim că acest fruct conține de două ori mai multă vitamina C decât măceșul și de zece ori mai multă decât citricele. Amestecat cu apă minerală, rezultă o băutură bunicică.

Pentru mine, singura problemă rămasă nerezolvată privește o pungă de un kilogram de cătină pe care îmi fac curaj să o provoc la o nouă partidă de curățat de codițe. Poate iese totuși și o dulceață...