O delicioasă salată de sfeclă roşie

Mi-a rămas de aici ceva oţet condimentat şi mi-am spus că ar fi păcat să îl arunc. Aşa că am agăţat o sfeclă, o ceapă roşie, câţiva căţei de usturoi şi câteva fire de cimbrişor din curte (este verde încă) şi a ieşit o delicioasă salată de sfeclă roşie.

Am fiert sfecla şi am tăiat-o felii, dar o puteţi da pe răzătoare sau tăia cubuleţe, după cum vă place. Ceapa am tăiat-o şi pe ea felii. Usturoiul l-am tăiat în două, căţeii erau detul de mititei. Poate fi zdrobit însă. E o chestiune de gust.

Le-am amestecat şi le-am pus în borcane (două, de 300 de grame). Am strecurat înăuntru fire de cimbrişor verde.

Am turnat deasupra oţetul încălzit şi strecurat, cât să acopăr bine compoziţia şi apoi am pus capacele.

Aşteptaţi măcar două zile înainte de a ataca salata. Nu vă va părea rău...

Încă un fel de ardei la borcan. Cu gogonele

Mai aveam în frigider o pungă plină cu ardei iuţi. Nici prea mari, nici prea frumoşi, nici prea iuţi, cred. M-am tot gândit ce să fac cu ei, până am găsit încă o ţelină şi câteva gogonele şi am improvizat un fel de salată murată şi picantă la borcan.

Am spălat bine gogonele şi le-am tăiat felii. Ardeii i-am tăiat în jumătate, rezultând bucăţi cu aceeaşi lungime cu feliile de gogonele. Am curăţat ţelina şi am tăiat-o un fel de fideluţă, cam tot cât ardeii de mare. Le-am amestecat pe toate, le-am dat cu sare grunjoasă (două linguri la compoziţia pentru trei borcane de 300 de grame) şi le-am lăsat peste noapte la macerat în propriul suc.

A doua zi, le-am pus în borcane, trei la număr. Zeama rămasă după macerat am combinat-o cu apă şi oţet (apă şi oţet în părţi egale), trei linguri de zahăr, dar şi cu tot felul de condimente şi mirodenii: boabe de piper şi muştar, coriandru, câteva cuişoare, un baton de scorţişoară, două frunze de dafin. Şi o aspirină pisată, pentru o mai bună conservare. Am pus lichidul pe foc şi l-am lăsat să treacă prin câteva clocote.

Între timp, am pus frunzele de ţelină deasupra legumelor din borcane. Am turnat combinaţia de oţet aromatizat şi condimente - puţin răcită - în borcane şi le-am închis imediat.

Încă nu ştiu ce gust au ardeii aceştia, dar miroseau tare bine înainte de a pune capacele...

Reţeta este o improvizaţie inspirată de o altă reţetă cu rezultat confirmat şi apreciat de toţi cei pe a căror piele (a se citi limbă) am încercat-o, şi anume salata de gogonele murate cu ceapă. Abia aştept să deschid un borcan, deşi nu sunt un amator de ardei iuţi. Aromele amestecate pe care le-am inhalat însă în timpul preparării mă fac să nu mai ţin cont de asta...

O dulceaţă de toamnă pe post de desert

Două mere, câteva prune și un pumn de boabe de strugure. O dulceață de toamne, din câteva fructe rătăcite în bucătărie.... Să mai aveți pe-aproape un pahar de vin roșu, un pahar de zahăr, două bețe de scoțișoară și ceva cuișoare, o jumătate de lămâie.

E foarte simplu: merele tăiate bucățele, prunele fără sâmburi rupte în două, struguri curățați și ei de sâmburi. Merele se stropesc cu puțină zeamă de lămâie, să rămână deschise la culoare. Apoi se pun toate fructele grămadă, să aștepte împreună cât timp se face siropul.

Amestecate toate, se pun într-un sirop făcut din paharul de vin roșu și paharul de zahăr și se lasă să aștepte cam 20 de minute, înainte de a pune totul din nou la foc. În acest timp, fructele se vor însiropa, fără ca sucul lor să treacă în dulceață și să o dilueze prea mult. Se adaugă scorțișoara, cuișoarele și zeama de lămâie și se mai lasă pe foc doar cât să se lege dulceața.

În final, veți avea un delicios desert de toamnă, pe care l-am mâncat înainte să apuce a vedea borcanul. O dulceață la care durează mai mult curățatul fructelor decât fierberea... Sigur, poate fi păstrată peste iarnă, caz în care fie o puneți fierbinte în borcane fierbinți, fie o sterilizați.

Un caşcaval ca la ciobani acasă

Nu mi-am pus în gând să subminez autoritatea producătorilor de lactate, aşa cum nici cu producătorii de conserve nu am nimic, dar rămân la părerea mea că tot ceea ce produci în casă, cu mâna ta, este mai bun şi mai sănătos decât produsele din comerţ. De la această idee am plecat şi când am făcut caşcaval de casă. Reţeta nu era necunoscută pentru mine, am mai mâncat aşa ceva la socrii mei, de la care am şi preluat ideea.

Nu este chiar aşa de complicat: vă trebuie 1-1,5 litri de lapte, tot atâta brânză de vaci, un pachet de unt ori margarină (eu prefer untul slab), două ouă, un pic de sare şi un pic de bicarbonat. Este mai bun dacă aveţi ingrediente de ţară, dar şi cu cele găsite în comerţ tot obţineţi un caşcaval mai bun decât cel cumpărat. Nu am făcut un calcul, dar este posibil să fie şi mai ieftin...

Laptele se pune la fiert, iar când clocoteşte se adaugă brânza de vaci. Când a început să se brânzească totul, opriţi focul şi puneţi la scurs, într-o sită mare.

Nu lăsaţi să fiarbă cu totul, pentru că brânza se va întări prea tare şi vă va da de furcă mai târziu. (După etapa asta, m-am gândit că reţeta poate fi simplificată pornind de la început cu o cantitate mai mare de brânză de vaci şi fără lapte, dar nu am încercat încă aşa.)

După ce brânza s-a scurs, o amestecaţi cu ouăle bătute şi untul. Puteţi adăuga nuci sau verdeaţă, dar merge fără probleme şi simplu. Vă recomand să folosiţi un robot de bucătărie, ca să aveţi o compoziţie omogenă, dar şi ca să vă păstraţi forţele pentru etapa următoare.

Puneţi totul la foc viu şi amestecaţi într-una, ca să nu se lipească de cratiţă. Ca lup moralist ce mă aflu, eu m-am aventurat să fac totul manual, fără robot de bucătărie. Se vede că uitasem cât trebuie să dau din mâini să iasă caşcavalul cum trebuie...

Amestecaţi într-una, pe foc, până când compoziţia aduce a aluat, e moale şi cleioasă şi se întinde în şuviţe precum caşcavalul topit. Durează cam 10-15 minute, zic eu... Asta e singura operaţiune ceva mai dificilă, mai ales dacă lucraţi cu o cantitate măricică, aşa cum am făcut eu.

Când caşcavalul a ajuns la consistenţa de mai sus, răsturnaţi-l într-o cratiţă tapetată în folie din plastic. Am văzut, în unele reţete, recomandarea de a pune caşcavalul în cratiţă tapetată cu unt, dar cred că ceea ce aţi obţine ar fi o chestie mult prea grasă. Eu am folosit mereu folia din plastic, care s-a dovedit a fi utilă şi ulterior, preparatul păstrându-se în frigider fără probleme învelit în ea.

Lăsaţi caşcavalul la răcit o zi, înainte de a mânca din el. Ce obţineţi în final nu se poate să nu vă placă.

Dintr-un litru şi jumătate de lapte şi 1,5 kilograme de brânză de vaci, eu am obţinut o rotiţă cu diametrul de 25 de centimetri şi cu o grosime de şase centimetri. Pe măsurate! Sigur, ar fi fost ceva mai omogen, dacă aş fi pus totul în robot. Şi ar fi fost puţin mai tare, dacă nu aş fi fost mai preocupată mai mult de cei doi copii - unul de patru ani şi altul de 34 - care mi se încurcau printre picioare. Chiar şi aşa, nu a avut nimeni nimic de obiectat, dovadă fiind faptul că, trei zile mai târziu, mai aveam în frigider doar un sfert din rotiţă...

Două premii. Prea puţine...

Grea muncă am avut în ultimele două zile... De numărat cu mult peste o sută de comentarii şi de ales cel mai cel dintre ele. Nu a fost uşor, dar am înfrânt!

Pe ultima sută de metri, s-a făcut departajarea între Nicole şi Teodora, pentru titlul de cel mai activ comentator al lunii octombrie. Până la urmă, cu un scor de 41 la 30, a învins Nicole. Felicitări, dragă câştigătoare! Un borcan cu miere cu nuci, migdale şi alune te aşteaptă...

Cel mai dificil însă a fost să aleg cel mai original comentariu. Fără a-i pune în umbră pe ceilalţi comentatori, am avut de făcut o grea alegere între o serie de comentarii postate de către Nicole, Teodora, Zazuza şi Ana B. Subiectivă alegere, personală şi oricând discutabilă... aşa că... the winner is... Teodora, cu unul din comentariile postate la "Legume iuţite (P.S. Legume iuţite cu ardei plimbăreţi)", în urma căruia am şi modificat titlul postării. Teodora, ca să rămânem în nota postării pe care ai comentat-o, ai de la mine un borcan cu salată de ardei iuţi.

Pentru clarificarea adevărului istoric (hehe!), aveţi mai jos comentariul împricinat:

Grea alegere, mai ales că alte două comentarii simpatice au venit imediat după încheierea concursului... Pot spera că cei care nu au câştigat acum să aibă mai mult noroc în decembrie, când va fi următorul concurs, după acelaşi tipar. Mă gândesc de pe acum ce minunăţii la borcan să pregătesc pentru premianţi...

Şi, pentru că, în octombrie au scris prima oară comentarii pe acest blog, le urez bun venit doctorului, Zânei bune rău, ancuţei, Elenei Toma, Adelinei. Aceeaşi călduroasă urare pentru puideblog, mira86, Carmen, Andreea şi pentru anonimului Gourmand. Deşi are antecedente pe acest blog, le salut pe Anda (cea mai activă comentatoare de la concursul trecut) şi pe originala zoozie, pe care o aştept încă la o degustare de cireşe murate...

Mulţumiri tuturor celor care au găsit timp să comenteze pe blogul meu şi îi aştept şi în continuare, cu idei, recomandări şi, mai ales, critici.

Un gem caramel

Iar am greşit o reţetă. Am greşit-o rău. Nu-i nimic... Şi penicilina a fost descoperită din greşeală. La fel zaharina. Nu zic că ce am obţinut eu e la fel de important, dar în mod sigur este cu totul altceva decât am vrut.

Voiam o dulceaţă de struguri şi lămâie şi m-am trezit că am un gem caramelizat, cu o aromă extraordinară de lămâie. Nici nu mi-a luat mult: un ciorchine mare de struguri albi şi o lămâie, un pahar de lichior şi unul de zahăr şi o oră de fiert pe săturate.

Am curăţat boabele de strugure de coajă şi sâmburi şi le-am rupt în două, pentru că erau destul de mari. Am curăţat lămâia şi am tăiat-o cubuleţe, alegând nervurile albe şi sâmburii. Am pus la fiert un pahar de lichior şi unul de zahăr. De aici, lucrurile nu au mai mers cum ar fi trebuit, aşa că se explică de ce am obţinut altceva. Ar fi trebuit să aştept să se lege siropul şi să adaug fructele, pe care să le las la însiropat 15 minute şi apoi să pun cratiţa iar pe foc. Dar m-am grăbit: am adăugat fructele mai repede, nu le-am lăsat la însiropat, am pus cratiţa imediat pe foc şi am uitat-o acolo. Ce a ieşit...

... a fost un gem foarte închis la culoare, cu gust dulce acrişor şi cu aromă de zahăr caramel. Zahărul ars a fost cel care mi-a şi adus aminte că am ceva pe foc, eu fiind foarte prinsă în problemele existenţiale ale lui Spiderman şi ale doctorului Octopus. Mi-am zis: "Bravo, cucoană! Ai ars dulceaţa!". De bucurie, am lăsat totul baltă, am stins lumina şi am ieşit din bucătărie cu gândul la câte unghii îmi voi rupe a doua zi, ca să curăţ arsura de pe cratiţă.

A doua zi însă, mi-am dat seama că nu aveam ce curăţa: dulceaţa nu era arsă, ci doar caramelizată. Avusese suficient sirop în care să fiarbă aproape o oră fără să se lipească fructele de cratiţă. Şi asta pentru că fructele adăugate în dulceaţă fără a întrerupe fierberea au lăsat propriul sirop, care l-au diluat pe cel din lichior şi zahăr.

Am gustat iar gemul, care se răcise. Aduce a dulceaţă de trandafiri, cu fructele care se mai simt doar puţin în sirop, ca şi cum ar fi fost petale, nu boabe de strugure. Am dezbătut repede problema în consiliul restrâns de familie şi am decis că gemul poate fi mâncat de dimineaţă, cu unt. Aşa că am pregătit repede o felie, lângă o cană cu ceai. Am reuşit să prind ceva într-o poză din felia respectivă...

Data viitoare, nu mai fac gem caramelizat din greşeală, îl fac intenţionat. Şi voi păstra lămâia în compoziţie, pentru că tare bine dă gustul ei în dulceaţa zahărului caramel...